biserica.org:compendium:articole:viata crestina , no 4-6/2006



Ion Alexandru

Poet al Logosului Vietii

 

loan Alexandru este poate cel mai mare poet imnic ...

"loan Alexandru este poate cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre - orice vers al volumului - ca si cele ale Imnelor anterioare - cuprinde o semnificatie în forma parabolica, mereu dirijata ascendent, pana la suprema asumare a Logosului. Ne întâmpina aici un fenomen pe care 1-am mai întâlnit mai demult la noi si în alte domenii artistice. Ne gândim la neîntrerupta pictura, pe zeci si zeci de metri patrati, a Voronetului, a Sucevitei si a altor vechi si auguste ctitorii ale noastre, pictura care, prin nemasurata ei extindere în culori, îti ia ochii dintr-o data. Si totusi, nici la aceste fresce nu putem surprinde vreo trasatura pripita si superficiala, vreun spatiu neutru de umplutura, în vreme ce fiecare parcela a lor se vede minutios lucrata cu arta, aratându-se patrunsa de câte o semnificatie rituala. Tot astfel, fara exceptie, si fiecare poem din lmnele Tarii Romanesti constituie echivalentul în poezie al acelor parcele pictate, concentrând într-însa câte un înteles tulburator de ordin ontologic, întreaga culegere este o grindina de lumina." EDGAR PAPU


Ioan Alexandru, cel mai de seama poet crestin român postbelic

  • Nascut chiar în ziua de Craciun, poetul Ioan Alexandru ar fi împlinit în decembrie anul trecut 64 de ani. Dumnezeu a vrut însa ca poetul "sa se adauge la neamul sau" înca din toamna lui 2000, dupa 6 ani de slabiciune si suferinta trupeasca, pe care a stiut sa le îndure în chip crestinesc, marturisindu-L pe Hristos pâna în clipa din urma.

  • Scurta lui viata a fost ardere-de-tot pe altarul credintei si limbii stramosesti. Si-a facut studiile medii si superioare la Cluj si Bucuresti, iar în 1968 a devenit asistent la Facultatea de Limba si Literatura Româna a Universitatii bucurestene. Bursier în Germania (1968-1972), în scurta perioada a "destinderii" ceausiste, a studiat cu Heidegger, atragându-si simpatia si aprecierea marelui filosof. A debutat editorial cu volumul de versuri Cum sa va spun? (1964), dovedindu-se apoi de o prolificitate poate inegala, dar nu mai putin impresionanta (poezie, traduceri, studii, eseuri): Viata deocamdata (1965), Infernul discutabil (1967), Vamile pustiei (1969), Imnele bucuriei (1973), Patria la Pindar si Eminescu (teza de doctorat, 1973), traducerea Odelor lui Pindar (3 vols., 1974-1977), Imnele Transilvaniei (1976), traducerea comentata a Cântarii Cântarilor (1977), Imnele Moldovei (1980), Imnele Tarii Românesti (1981), antologia Pamânt transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramuresului (1988) etc. Dupa 1989, a desfasurat o efervescenta activitate politica anticomunista, facând sa rasune în Parlamentul României dojana iubitoare a Verbului dumnezeiesc si batând acolo Crucea - care îl strajuieste si astazi.

  • Ioan Alexandru a fost cel mai de seama poet crestin din istoria postbelica a literaturii române. Cu el pare a se fi încheiat, în apoteoza "luminii line", sirul marilor poeti traditionalisti ai Ardealului. Înfruntând - când senin, când viforos - suspiciunile mai vechi sau mai noi, el a urcat patetic Golgota acestui veac, alternând diatriba prooroceasca a Bibliei cu maiestatea sublima a imnicii bizantine, "nebun" întru Hristos si întru Neamul lui rastignit la portile Rasaritului. "Sarac cu duhul" în sensul pur al Evangheliei, el a fost, în acest târziu de lume, "glasul care striga în pustie", logos-ul apocaliptic al "pamântului transfigurat".

  • Cine nu s-a simtit mai sarac în acesti 5 ani fara Ioan Alexandru, acela n-a înteles nimic din pariul cultural al crestinului cu lumea în care traim. Dumnezeu sa-l odihneasca si sa ne faca vrednici de memoria lui. (V. A. M.)


Lumina lina

Lumina lina lini lumini

Rasar din codri mari de crini

Lumina lina cuib de ceara

Scorburi cu miere milenara

De dincolo de lumi venind

Si niciodata poposind

Un rasarit ce nu se mai termina

Lina lumina din lumina lina

Cine te-asteapta te iubeste

Iubindu-te nadajduie]te

Ca într-o zi lumina lina

Vei rasari la noi deplina

Cine primeste sa te creada

Trei oameni vor veni sa-l vada

Lumina lina lini lumini

Rasari din codri mari de crini

I-atâta noapte si uitare

Si lumile-au pierit din zare

Au mai ramas din veghea lor

Luminile luminilor

Lumina lina lini lumini

Înstrainându-i pe straini

Lumina lina nunta leac

Tamaduind veac dupa veac

Cel întristat si saracit

Cel plâns si cel nedreptatit

Si pelerinul însetat

În vatra ta au înnoptat

Lumina lina leac divin

Încununându-l pe strain

Deasupra stinsului pamânt

Lumina lina - Logos sfânt


IOAN ALEXANDRU, Iubirea de patrie

  • Cel dintâi gând care înfloreste dupa lectura cartilor lui Ioan Alexandru este ca, în vreme de agonie a întelesurilor, unul din rosturile de capatâi ale poetului îl reprezinta asa cum o declara L. Blaga acela de ,,donator de sânge în spitalul cuvintelor". Într-o asemenea ipostaza a daruirii îl descoperi pe I. Alexandru.

  • Poetul care si-a facut din imn formula rostirii poetice, si-a adunat între copertile a doua carti publicate la interval de sapte ani arderile de gând cu destinatie publicistica si le-a orânduit sub semnul emblematic al aceluiasi titlu: Iubirea de patrie.

  • O sintagma ale carei podoabe si bogatii se afla nu o data tâlharite si rusinate (vulnerate) de panglicarii demagogiei cum ar spune Eminescu (de cei pentru care iubirea de patrie este doar o figura de stil), recapata sub pana lui I. Alexandru aura de sacralitate cu care au înzestrat-o cronicarii, N. Balcescu si A. Russo, Eminescu si O. Goga, V. Pârvan ori N. Iorga.

  • Poetul stie de la M. Eminescu ca ,,Geniul neamului românesc este o carte cu sapte peceti", dupa cum de la acelasi spirit tutelar stie ca ,,Nationalitatea trebuie sa fie simtita cu inima si nu vorbita numai cu gura. Ceea ce se simte adânc se respecta adânc, se pronunta arareori".

  • Dintr-o asemenea perspectiva, el strabate, într-o neostoita veghere, paginile cartii pecetluite ale geniului românesc si-si transforma cuvântul în mesager al arderilor interioare destinate luminarii, încalzirii si fortificarii spre fapta elevata a semenilor.

  • Volumele în discutie au o identitate asemanatoare, atât sub raportul tensiunii spirituale, cât si sub acela al orizonturilor de cuprindere. Cele aproape 220 de eseuri asa le califica autorul, desi multe dintre ele sunt adevarate poeme în proza ofera, într-o miscare caleidoscopica, imaginea unei constiinte entuziaste si generoase, dar profund nelinistite, dialogând cu lumea si cu sine asupra marilor framântari ale fiintei umane, de aici si de pretutindeni. Polarizând atât substanta volumului din 1978, cât si a celui din 1985, Iubirea de patrie este centrul de gravitatie al întregului. Nu doar pentru ca da titlul volumelor sau al eseurilor de început, ci pentru ca reprezinta o invarianta explicita ori subiacenta a tuturor rostirilor. Iar aceasta este ea însasi una din formele cele mai elevate ale iubirii, ca dat ontologic al omului. ,,Ca numai ca iubire scrie I. Alexandru ca faptura a iubirii omul este adeverit cresterii eterne, ca numai ca adeveritor al iubirii omul este nemuritor, ca valoarea lui ca om este data de câta iubire s-a împartasit". De aceea, în numeroasele eseuri despre poezie si poet, despre rosturile si menirea lor, iubirea apare ca un leit motiv. ,,Din ce în ce îmi pare mai limpede scria în eseul Poezia ca slujire a Logosului ca poezia este expresia unei teribile iubiri, a unui dor dupa dreptate si adevar neistovite în tinerete care treptat se revarsa în matcile domoale ale întelepciunii, care intensifica si mai mult focul mistuitor al iubirii absolute de care e cuprins sufletul, viata unui poet care raspunde vocatiei sale".

  • De altfel, pentru I. Alexandru, ,,a crea înseamna a iubi". Vazuta ca nunta dintre cer si pamânt ,,Poezia este foc rece, ardoare si rigoare, inima fierbinte fulgerata de logos, de ratiune, bucurie în veac, întelepciune si cutezanta, încredere si nadajduire dar, mai presus, dragoste fara margini fata de cei ce sunt astazi aici, acum în aceasta patrie".

  • Într-un efort de fortificare si validare a gândurilor si optiunilor sale, I. Alexandru convoaca aducerea aminte a marilor faptuitori ai istoriei românesti; faptuitori cu palosul apararii, cu taria cuvântului ori cu splendoarea culorii si a marmurei întruchipate. Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu si Horea, Balcescu si Eminescu, Goga si Cosbuc, Lucian Blaga si V. Voiculescu, N. Iorga si V. Pârvan, Luchian si Grigorescu, I. Andreescu si C. Ressu sau marele sculptor Gh. Anghel, dincolo de invocarea lor în multe contexte devin subiectul unor eseuri poematice din substanta carora se profileaza exemplaritatea si imperativele mostenirii, în simbolica nuntire cu faptura interioara a celui ce apare ca un sacerdot oficiind în templul Patriei. I. Alexandru, în asemenea oficieri, marturisindu-si temeiurile optiunii adreseaza contemporanilor, în rostiri de sarbatoare si ritual, chemarea spre faptuire si jertfa pentru Iubire si Adevar, întru Bine si Frumos. Asa cum au facut-o, de-a lungul istoriei, toate spiritele rostuitoare ale neamului. ,,Acei ce au facut ceva vrednic si pilduitor în istorie spune poetul geniile omenirii, au fost fii ai luminii, jertfitori de sine, oameni ai echilibrului moral, ancorati în fiinta neamului lor, curatindu-si inima si casa lor de toata urâciunea si pustiirea înainte de a porni sa-i îndemne pe altii s-o faca".

  • Desi traditia, istoria, trecutul apar obsedant în ambele volume, I. Alexandru stiind de la Eminescu încoace ca ,,Fara cultul trecutului nu exista iubire de tara", dimensiunea spatiului românesc, a prezentului si a viitorului nu sunt câtusi de putin ignorate. Dimpotriva, tocmai în numele acestora este invocata si evocata traditia. Numeroase sunt paginile care marturisesc experientele unor pelerinaje de iubire în geografia mioritica, acolo dainuiesc permanentele, forta de regenerare si sperantele fiintei noastre nationale. Calatoria, Elogiu Transilvaniei, Calatorie prin Moldova, Calatorie la Blaj, Evlavia Clujului, Putna, Câmpia Libertatii, tara Vrancei, Calatorie în Oltenia, Baraganul sunt titluri care desemneaza nu atât aria drumetilor, cât sensul initiatic al unei experiente esentiale, asa cum o întelegea, pe la mijlocul secolului trecut, A. Russo, acest generos si cam uitat slujitor, prin condei, al spiritului românesc.

  • În concordantele unei asemenea initieri se produce asumarea topusului românesc Acasa si se iveste elogiul satului nascator de eternitate. Într-o asemenea zare e profilata imnic statura taranului, a celui care ,,poarta numele tarii din vremuri imemoriale la modul cel mai nemijlocit" transformându-se într-o ,,Cheie de aur pentru a patrunde în sanctuarul spiritual al acestui popor bimilenar ce strânge mierea bucuriei din toate florile în cosnita Carpatilor". Sub zodia acestei lumi s-au iscat Miorita si Mesterul manole, simbolurile cele mai profunde ale ethosului românesc asupra carora autorul poposeste în doua eseuri purtând acelasi titlu, Pastorul si Mesterul.

  • I. Alexandru traieste si transmite, cu emotie si piosenie, întâlnirea cu monumentele si ctitoriile tarii, cu toate zidirile ei întru credinta, frumos si aducere aminte, dar el avertizat de tariile demolatoare ale timpului propune, îngrijorat si cu întelepciune, alternativa unui spatiu securizant: ,,Avem vetre unice care nu-si au odihna decât în cuvânt nepieritor".

  • Autorul imnelor are însa o perspectiva dialectica asupra ideii de patrie si asupra iubirii ce o datoram acesteia. Pentru el patria este acea matca statornica în substanta si forma, izvorul, pricina, ,,focul mistuitor de origine care declansat, a purificat aparitia fiintei unui grai si care va ramâne de-a pururi neistovita forta regeneratoare", dar patria este, în acelasi timp si în cele din urma, si ,,aceasta planeta, aceasta lacrima transfigurata de dor si suferinti printre stelele universului". Din aceasta întelegere deriva setea de cunoastere a altor patrii, dorinta de dialog si schimb de valori.

  • În ambele volume, un spatiu întins este consacrat impresiilor de calatorie pe meridianele lumii, rodniciilor de gând si simtire prilejuite de contactul cu zestrea spirituala a popoarelor planetei , de la antichitatea greco-latina si ebraica, pâna la Renasterea europeana sau romantismul german si rus. Si la nivelul acestei geografii, trecutul este filtrat prin grilele prezentului si evanescentele viitorului. Convorbirea cu Daisaku Ikeda si cu Hans Meyer indica, în mod sintetic, deschiderile si sensurile iubirii de patrie proiectate în universal, precum si nelinistile care-si cauta antidotul în valorile traditiei si în latentele constructive ale prezentului.

  • Identitatea esentiala a celor doua carti este recomandata, pe de o parte, de cele câteva concepte cheie (logosul întrupat în istorie, patria, iubirea, traditia, moralitatea) iar pe de alta parte, de marile lui admiratii si iubiri (Eminescu zenit de referinta, Stefan cel Mare si C. Brâncoveanu, G. Cosbuc, O. Goga si V. Voiculescu, N. Iorga si V. Pârvan, Pindar, Hölderlin si Heidegger).

  • Acelasi efect îl are si marca stilistica, individualizata prin valentele expresive, îndeosebi de factura metaforica si calificativa, prin arborescenta frazei care se întinde uneori chiar pe câte doua pagini, prin sintaxa ambiguitatii iscata din eludarea deliberata a semnelor de punctuatie, mai ales a virgulei. Lectura unor asemenea pagini dau cititorului o senzatie de paradox. Ceea ce ar putea sa para redundanta ori neglijenta stilistica la o lectura superficiala, ca urmare a numeroaselor reluari si reveniri sau a frazei devine, printr-un fel de tehnica a incantatiei, a magiei prin repetitie, sarbatoare a spiritului, tensiune si tulburare. Chiar daca nu totdeauna patosul si convingerile scriitorului se metamorfozeaza în adeziune fara rezerve la polul receptarii. De pilda, generos si solar, el este convins de atotcuprinderea bucuriei, a iubirii si a frumosului pe care le pune la temelia vietii si a creatiei, uneori în mod exclusiv, (,,totul este Frumos, totul trebuie sa fie frumos pe pamânt caci doar la nunta fost-am poftiti cu totii într-acolo ne îndreptam", sau acea splendida metafora a poporului bimilenar ,,care strânge mierea bucuriei din toate florile în cosnita Carpatilor"). Oare numai mierea bucuriei? Oare suferinta si tristetea, urâtul si ura nu bântuie lumea si nu rodnicesc arta? Raspunsul ni-l da chiar I. Alexandru, subtil si convingator: ,,Suferinta este parte, suflet din sufletul omului, ea nu trebuie nici ignorata nici preamarita, ea este o coordonata fundamentala a fiintei omenesti si întelepciunea omului provine de acolo ca el stie si sta în vointa lui de a fructifica suferinta, de a pune la lucru pentru bine si adevar, în cele din urma devenind izvorul unei tainice si luminate bucurii".

  • În numele iubirii, al Bucuriei si al Frumosului, poetul imnelor poate deveni poet al jeluirii si al blestemului, atunci când el se harazeste adevarului si jertfei, asa cum au facut-o atâtia din marii apostoli ai cuvântului lor. I. Alexandru are constiinta acestei meniri, dupa cum are forta izvorâta din interior de a o împartasi semenilor, cu har si daruire. Si nu asteapta pentru aceasta nici rasplata nici lauda.

  • ,,Cât am iubit aceasta istorie nationala, jertfele si suferintele acestui neam românesc, cât am suferit si m-au durat scaderile lui, cât m-au bucurat înfaptuirile lui, cu masura dragostei fata de propriul meu popor voi fi masurat, pretuit sau uitat de catre cei ce vor veni".

  • Noi credem ca el va fi pretuit în neuitare.


„Ioan Alexandru, ca poet crestin, avea harul sa sustina valoarea vietii"

Interviu cu dl Silviu Despa, co-fondator, împreuna cu poetul Ioan Alexandru, al primei organizatii pro-vita din România, autor al documentarului „Mai presus de moarte, în Iubire”

  • -Cum s-a format miscarea pro-vita în România?
    Tocmai lucrez la o carte despre misiunea crestina a lui Ioan Alexandru si am gasit notitele de la interviul ce mi l-a acordat imediat dupa ce s-a întors de la Oslo unde a participat la Congresul Mondial pentru Salvarea Vietii între 9 si 13 mai 1990. Aici s-a formulat o declaratie care s-a trimis la O.N.U.: Declaratia drepturilor copilului nenascut. Ioan Alexandru la acest Congres a contribuit cu un referat care a avut un succes extraordinar. Temele abordate în referat au fost Sfânta Treime, castitatea si Puterea rugaciunii. Tot atunci Ioan Alexandru a aflat ca România se afla printre tarile cu cea mai ridicata rata a avorturilor din lume. Întors în tara, m-a invitat acasa la el sa-mi povesteasca impresiile lasate de acest Congres. La sfârsitul convorbirii mi-a spus ca astazi înfiintam o miscare Pro Vita de salvare a vietii în România si am sa-l citez: „Nu putem amâna nici cu o ora înfiintarea pentru ca poate într-o ora amânata mor niste copii. O înfiintam imediat, imediat. Si imediatul înseamna acum. A salva viata cuiva imediat înseamna sa o salvezi acum ori  niciodata.” Aceasta a fost scânteia care a aprins pasiunea pentru pruncul nenascut dar si compasiunea pentru femeile mintite în ce priveste viata pe care o poarta în pântec. În aceeasi saptamâna, în data de 15 mai 1990, am purces la formarea unei structuri organizate a acestei miscari, la sfârsitul unui curs de la Universitate, cu participarea studentilor si celor care frecventam cursul facultativ. S-a hotarât ca patron spiritual sa fie Constantin Brancoveanu împreuna cu cei 11 copii, „martir si parinte al neamului”. 
    -Care a fost contributia poetului si omului de cultura Ioan Alexandru?
    -Este evident ca a fost fundamentala. El este radacina întregului arbore de  organizatii de tip pro viata din România. Ca poet crestin, avea harul sa sustina valoarea vietii cu darul poetic pe care i-l daduse Dumnezeu. Ca om de cultura, a stiut sa racordeze spiritualitatea româneasca la cotidianul acelor timpuri.
     -De cine a fost sustinut în Parlament în pozitia sa pro-vita? De ce nu a fost sustinut?
    - Desi înca de la constituirea organizatiei pro vita am facut cunoscut ca aceasta se adreseaza tuturor partidelor si confesiunilor, tuturor acelora ce vor sa salveze viata, Ioan Alexandru nu a fost sustinut nici macar de propriul partid care avea în titulatura sa „crestin-democrat” si în care ne-am implicat dupa revolutie. As vrea sa mentionez ca Ioan Alexandru a avut o contributie fundamentala la înfiintarea PNTCD, facând jonctiunea între primul partid nascut din revolutia din '89, partid de factura crestin-democrata si partidul istoric national-taranesc format de fosti detinuti politici. El a fost cel care în '90 la Bruxelles, prin acest partid, a racordat România la internationala crestin-democrata. Dar sa revin. Am organizat prima conferinta pro vita publica la Universitate, urmata de un miting la care au participat alaturi de el, ca parlamentari, Matei Boila si, cred, Petre Dugulescu, iar din partea Bisericii Ortodoxe a fost pr.Constantin Galeriu si, bineînteles, studenti si tineret. Nu a fost sustinut de nici un partid din motive electorale si de imagine, crezându-se ca acest demers pro vita va fi asociat cu politica demografica din timpul dictaturii regimului ceausist. De altfel, asa s-a si întâmplat mai târziu, când s-a propus o initiativa legislativa de interzicere a avorturilor din partea senatorului Ioan Moisin.  În anul 1995 când Ioan Alexandru era bolnav în Bonn am facut lobby în Parlamentul României  pentru o lege în favoarea vietii si familiei care descuraja practica avortului iar de ziua de 1 iunie a acelui an am adunat semnaturi de adeziune de la  parlamentari din diferite partide politice care au sustinut cauza copilului nenascut. Acestia faceau parte din grupul de rugaciune din Parlamentul României. As putea sa nominalizez pe Matei Boila, Alexandru Paleologu, Petru Dugulescu, Ioan Roman, Tudor Dunca, Ion Berciu si altii. 

  • „Am vazut imagini de groaza cu copii muribunzi uitati de lume în garile si orfelinatele comuniste”
    -Care au fost organizatiile pro-vita, în 1990, si ce-si propuneau?
    -Daca tinem cont de cronologia aparitiei organizatiilor care au militat pentru viata din '90, as dori sa încep si sa mentionez contributia pe care a avut-o un britanic, Alfred Gregory Eagers, pentru salvarea vietii copiilor nimanui, abandonati în orfelinatele comuniste. Pictor cu convingeri crestine si pasionat de România ce reprezenta organizatia Caring for Life International, a venit cu tiruri de ajutoare si suport medical pentru salvarea vietii copiilor pentru care sansa de supravietuire era minima. Am colaborat un timp cu el. L-am cunoscut în casa lui Ioan Alexandru. Atunci am vazut imagini de groaza cu copii muribunzi uitati de lume în garile si orfelinatele comuniste. Tot în acea perioada l-am cunoscut si am colaborat cu Emanuel Cosmovici, care reprezenta organizatia catolica Caritas. L-a invitat în tara pe Jean Vanier, un canadian crestin, care si-a dedicat viata celor cu handicap si a creat Arca, o organizatie de salvare a vietii si sufletelor acestor oameni marginalizati de societate. Asociatia noastra Pro Vita initial a fost înscrisa cu sediu la casa parohiala a Bisericii Sf. Gheorghe cel Nou iar mai apoi am primit un sediu într-un bloc de la poalele Patriarhiei, locul de rugaciune si întâlnirile cu membri ramânând mormântul lui Brâncoveanu si pridvorul Bisericii Sf. Gheorghe. Au venit apoi câtiva activisti pro life  americani, din care s-a distins un cuplu de misionari, William si Peggy Desloge, care s-au alaturat noua. Au venit cu materiale si am elaborat împreuna o strategie de consiliere în camerele post- si pre-avort ale spitalelor din Bucuresti. Mai târziu se vor stabili în Brasov, unde pun pe picioare o casa maternala si un studio video. La putin timp, dupa ce Ioan Alexandru s-a îmbolnavit, controlul Asociatiei Pro Vita a fost preluat de catre preotul Tanase Nicolae, care mai înfiintase în zona Valenii de Munte o asociatie „Pro vita pentru nascuti si nenascuti”. Activitatea ei s-a limitat apoi la sustinerea celei din provincie. În aceasta situatie, am creat primul centru de consiliere pre- si post-avort din tara în care voluntarii informau despre stadiile de dezvoltare a copilului în pântecele matern, riscurile la care se supune femeia datorita avortului si date despre planificarea naturala a familiei precum si oferte de consiliere si ajutor femeilor aflate în criza de sarcina. Tot atunci am început lobby-ul pentru a influenta legislatia tarii în favoarea vietii si familiei. În acest scop, am pus la dispozitia membrilor Parlamentului si mass-media materiale, respectiv proiecte de legi care pledeaza pentru viata si familie. În acest demers , pe lânga Peggy si Billy Desloge ,am avut suportul si experienta organizatiei Global Parteners, o alta initiativa americana. Într-o faza ulterioara m-am dedicat proiectelor media lasând activitatile de consiliere în raspunderea Clinicii Pro Vita .
    -Cunoasteti vreun sustinator din acea perioada a ideilor pro-vita, pe lânga poetul Ioan Alexandru?
    -Erau desigur persoane particulare, în primul rând cei care am constituit miscarea. Acestia proveneau din diferite confesiuni crestine precum Dr. Mihai Oprescu, Victor Negara, Aurel Simionescu, preotul Tanase Nicolae, Matei Aurel, Nelu Marcu, Gabriel Klimovici si multi altii. Exista o simtire comuna în spiritul valorilor crestine  care ne legau. Stiam în numele cui vrem sa salvam viata si sufletele acestor nevinovati. Am fost însufletiti de Ioan Alexandru prin harul cuvântului sau si rugaciunile ridicate la cer pentru pruncuti. Mai erau si cei din grupul de rugaciune din Parlamentul României pe care o parte din ei i-am pomenit. Parintele Constantin Galeriu, personalitate proeminenta a Biserici Ortodoxe, înaintesi dupa revolutie, a fost de asemenea un sustinator ardent al vietii nenascutilor, precum si pr. Ilie Moldovan si Pr. Vasile Mihoc din Sibiu.

  • „Veneam dintr-o lume fara educatie în ce priveste respectul fata de viata”

  • - Cum explicati faptul ca, dupa liberalizarea avortului în România, în 1989, situatia a devenit exploziva, cu aproape 1 milion de avorturi pe an oficial (si poate neoficial erau chiar mai multe), si nici un partid politic sau nici un om politic nu a tras un semnal de alarma, nu a reusit sa initieze vreun proiect de lege prin care stopeze macar excesele?
    -Stiti foarte bine ca prima lege care au dat-o politicienii dupa revolutie a fost liberalizarea avorturilor. Democratia si libertatea a fost asociata, în rândul unui segment de populatie fara credinta, cu imoralitatea si iresponsabilitatea fata de viata celuilalt . Veneam dintr-o lume fara educatie în ce priveste respectul fata de viata. O lume fara Dumnezeu, lipsita de  sens spiritual. Dictatura comunista a interzis avorturile din motive demografice, de propasire a fortei de munca, nu din respect pentru sanctitatea vietii. Oamenii erau constrânsi de o lege si atât. Asa ca aceasta situatie exploziva se datoreaza liberalizarii avorturilor la un moment când natiunea româna traia, în marea ei majoritate, într-o lipsa totala de sens spiritual. Acest demers cu consecinte nebanuite pentru România a primit girul dat de presedintele tarii de atunci prin semnarea Decretului nr.1 punctul 8 din decembrie 89. Am recomandat printr-o interventie scrisa la Presedintia României  cai de diminuare a ratei avorturilor efectuate la cerere, însa nu am primit nici un raspuns. Avortul putea fi limitat si descurajat  printr-o lege a consimtamântului informat astfel încât sa nu fi ajuns la situatia ca România sa fie prima tara in lume la omorârea pruncilor.  
    -Ce cunoasteti despre atitudinile si practicile medicilor ginecologi români care s-au pronuntat public împotriva avortului? Exista asemenea medici, care sa fi creat o atitudine a breslei?
    -Sunt prea putini si neconvingatori. Am cunoscut si îndemnat pe dr. Cristina Valea la un asemenea demers public pe care l-a si facut. Nu stiu sa fi avut vreun rezultat practic.
    -Ce actiuni, în mod concret, ar putea fi facute de catre sustinatorii pro-vita în prezent, în România, astfel încât efectele activitatii lor sa se cunoasca?
    - Sunt câteva domenii în care, în mod concret,  organizatiile non-guvernamentale de tip pro-vita pot fi eficiente: educatia pentru viata în scoli, consilierea femeilor în criza de sarcina, oferirea de ajutor moral si material femeilor însarcinate, case maternale, adoptia copiilor abandonati, livrarea de informatii în mass-media despre realitatea si consecintele avortului, propunerea de proiecte legislative care pledeaza pentru viata si familie si bineînteles înainte de toate misiunea pe care o are fiecare crestin, indiferent de biserica din care face parte, sa faca cunoscut temeiul pentru care dorim sa salvam o viata de om, anume pentru eternitate si pentru Hristos Domnul vietii.


Un film senzational despre lucrarea crestina a poetului Ioan Alexandru

  •  In luna noiembrie a anului 2005 a fost lansat un film senzational despre lucrarea crestina a poetului Ioan Alexandru, realizat de Silviu Despa, cofondator - impreuna cu poetul - al miscarii Pro Vita in Romania. Filmul "Mai presus de moarte, in Iubire" prezinta pe durata a 75 de minute documente video, audio si scrise, majoritatea inedite, multe dinainte de 1989, despre extraordinara activitate a poetului Ioan Alexandru: lucrarea de misiune crestina din decembrie 1989 si in viata politica de dupa 1990, lupta cu mentalitatea ateist-comunista din Parlamentul Romaniei, vizita in SUA, cu "Biblia de la Bucuresti", fondarea miscarii "Pro Vita", lucrarea martirilor brancoveni etc.

  • Filmul pune in valoare marturii tulburatoare despre Ioan Alexandru ramase de la Petre Tutea si pr. Constantin Galeriu, cat si un fragment de dialog cu marele teolog Dumitru Staniloae, pe tema legaturii dintre poezie si teologie. Realizat in format CD, DVD si VSH, filmul lui Silviu Despa va fi dublat, in curand, de publicarea unei carti despre timpul petrecut impreuna cu poetul Ioan Alexandru, cat si despre alte aspecte ale lucrarii sale misionare profunde.


CUVÂNT AL POETULUI IOAN ALEXANDRU

 CUVÂNT AL POETULUI IOAN ALEXANDRU
LA MORMÂNTUL PARINTELUI NICODIM MANDITA (1990)

  • Suntem în jurul unui mormânt, care pastreaza dupa 2000 de ani mesajul central al crestinismului, care este învierea din morti. "Eu sunt învierea si viata, cel ce crede întru Mine, de va si muri, viu va fi" (Ioan II, 25).

    Nu toate religiile lumii au acest mesaj, ci numai una singura are acest mesaj, si aceasta este puterea crestinismului, si de aceea toate popoarele pamântului, intr-un fel sau altul, s-au strâns în jurul acestui mesaj: "mesajul învierii mortilor".

    Nu murim pentru totdeauna; chiar daca murim, prin credinta suntem vii. Nu ne-am strâns aici sa comemoram un mort; nu ne-am strâns aici sa praznuim o mortaciune. Pentru evrei era pacat, extra muros, era interzis sa fii îngropat în cetate sau lânga biserica, lânga sanctuar. Pentru ca mortii erau morti, era o împutinare de viata, învierea nu venise înca pe pamânt si n-aveai voie sa te apropii de mort si nici mortul sa stea în cetatea sfânta.

    Care ati fost în tara Sfânta ati vazut ca exista un singur mormânt îngaduit în cetatea sfânta, acela al marelui prooroc David, al Sfântului vechiului popor Israel. Dar si acesta era într-un colt si spre iesire. Pentru ca mortii erau blestemati, mortii erau afurisiti, mortii nu mai aveau putere, mortii erau morti.

    Noi ne ducem sfintii nostri în sanctuare, bisericile noastre sunt construite pe morminte - mergeti la Razboieni si vedeti ca Razboienii sunt construiti pe o vatra de jaratec, de oseminte ale moldovenilor care au murit la Valea Alba în lupta cu pâgânii pentru apararea credintei stramosesti sub Stefan cel Mare. Bisericile noastre sunt construite pe oseminte, pe moaste. Moastele stau la rasaritul bisericilor rioastre, cum stau spre fereastra de rasarit moastele acestui sfânt al neamului nostru.

    Este un sfânt fâra îndoiala. Au trecut 15 ani de la plecarea, de la pribegia sa sufleteasca de aici, de la "coace rea în cuptorul de jar al iubirii crestine în adâncul pamântului" al acestui sfânt parinte, care ne-a lasat un testament foarte simplu.

    De ce venim în jurul lui? De ce veniti în jurul lui de pe toate dealurile pamântului, cu straitele postite - v-am vazut azi dimineata înghesuindu-va în autobuze -, postiti, cu copii în brate, de pe dealuri, în zile de post, veniti cu praznice, veniti sa aduceti daruri. Ce va leaga de acest om?

    Câti poeti ai neamului nostru zac în cimitire si nu-i cerceteaza nimeni? Câti oameni politici, care au crezut ca sunt "buricul pamântului", nu le stie nimeni mormântul? Oameni care credeau, c-o falca în cer si cu una în pamânt, ca vor stâpâni lumea întreaga n-au gasit o gaura de sarpe sa se ascunda de mânia oamenilor si a lui Dumnezeu vârsata asupra lor.

    Istorici mari, profesori, savanti, de care lumea era plina cât traiau în viafa, se duc fara urma. Iar în acest mormânt este un om la care veneati pe ascuns, va stiu, eram cu copiii pe aici, veneati pe ascuns de frica prigonitorilor atei. Veneati aici sa va închinati si sa-l slujiti si sa luati învatatura de la el. Si iata ca acum v-ati strâns ca stelele cerului în jurul surorii luna; v-ati strâns ca razele ceresti si ca vânturile putermce ale lui Dumnezeu în jurul soarelui rasarind, v-ati strâns în jurul unui mormânt.

    Ferice, parinte, de mama care te-a nascut! Ferice de Maica Domnului care naste, de biserica noastra care naste asemenea oameni, în jurul carora vom fi veacuri de-a rândul, si sunt sigur ca veacuri vor fi. Spune un mare gânditor: "Daca cineva doua saptamâni ia aminte la cuvântul cuiva, trebuie sa-l iei în seama. Daca doi ani, sa stii ca-i grozav ce-a spus el!" Dumneavoastra de 15 ani veniti aici si veti veni în continuare.

    Acest mormânt este un mormânt sfânt. Acest om a însemnat ceva esential în viata dvs. Se zice: "Daca poti însemna ceva în viata unui singur om pe pamânt, n-ai trâit degeaba". Acest om a însemnat în viata mai multora ceva esential. A tras clopotele Hristosului Celui înviat în inima unuia sau altuia dintre dvs. si de aceea veniti aici. Veniti la Hristos prin el, veniti la chipul Celui care a biruit lumea si pacatul si puterile mortii si acest om a fost o icoana vie, care nu s-a pus pe sine, nu s-a prezentat pe sine, ci l-a adus pe Hristos în viata dumneavoastra. Sunteti ucenici de-ai lui, si stiu ca stiti mai multe despre dânsul; eu am fost cu Parintele Ioanichie aici, pe ascuns, în taina, ca un prostanac, pentru ca eram urmarit, am fost pe ascuns la dânsul în chilioara în care a locuit, si am avut fericirea sa-l vad în vremuri grele. Si stim ca acest om a facut doua lucruri esentiale pentru poporul român pe care nu le putem uita în veci: A aratat ca nu putem face nimic fara Scriptura. Nu putem face o casa a Europei, tocmai am scris la un ziar înainte de a veni aici cuvântul genial al Parintelui Nicodim Mandita despre casa Europei. Toata lumea vorbeste ca facem o casa a Europei.

    Acest parinte spunea din ce se face o casa. Si va dadea canon si sunteti martori aici, spunea: "Cei patru pereti se fac din cele patru Evanghelii si acoperisul din restul Scripturii". Va punea sa o cititi si sa o raspânditi de patru ori, care-i cifra pamântului, adica: la rasarit, la apus, la miazazi, la miazanoapte, raspânditi cuvântul lui Dumnezeu!

    Casa nu-ti poti face fara patru pereti. Iar acesti patru pereti sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Hristos peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel si celelalte, care sunt ca un acoperis de sindrila, cum sunt peste biserica aceasta. Casa Europei, spune parintele, vreti sa faceti o casa a Europei? N-o puteti face daca peretii ei nu sunt facuti din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos. O Europa care nu va fi crestina, va fi un nou Turn Babel; o noua babilonie de criminali si de oameni nefericiti strânsi laolalta.

    Asadar, profetic a vorbit acest cuvios parinte pe care-l sarbatorim astazi. Casa Europei, casa mea si a ta si a fiecaruia, în care ne nastem pruncutii fiecare; daca peretii ei nu sunt din Evanghelia lui Hristos, nu dureaza. Este asezata pe nisip; este asezata pe pamânt mocirlos. Vin vânturile si trasnetele si cutremurele care ne cearca din an în an; vin dezastrele, vine crima si mizeria din noi, vine ura dintre noi si ne darâma casa.

    Ca sa avem o casa durabila, fratilor, stiti fiecare ce trebuie facut. Ca sa avem o casuta, unde sa atârnam de grinda un leagan si sa vina pruncutul pe lume la ceas hotarât dupa sfânta nunta, trebuie sa facem casa din cele patru Evanghelii ale lui lisus Hristos.

    De aceea acest om sfânt v-a dat peretii casei si acoperisul. Mergeati acasa de la Agapia sau de la Varatic, unde traia, si spunea: "Mergeti si va faceti casa!"

    Poate aveti casa de piatra, poate aveti casa de pamânt, poate aveti casa de caramida, poate aveti casa frumoasa si aratoasa, dar este o casa peste care trasnetele si fulgerele si cutremurele acestui veac si mâniile si dezbinarile o distrug cu usurinta; si aceea este casa? Nu este casa. Acea casa care ziceti voi ca este casa, nu este casa, dovada ca toate casele falnice a acestui neam - ce rusine! au fost facute pe dezbinare si pe mizerie si pe ateism si pe asuprirea celorlalti.

    Am vazut cum le e rusine la oameni astazi ca au o casa aratoasa, facuta pe ateism, facuta pe nedreptate, facuta pe furt si pe jaf, când tara în grosul ei traia în saracie. Nu asta casa, fratilor. Mergeti si va faceti casa duhovniceasca, pe care nici portile iadului nu pot s-o sfarme. Si aceasta este Biserica lui Hristos, din cele patru Evanghelii, ramase noua mostenire de la Iisus Hristos.

    Profetic ai fost, Parinte Nicodim Mandita, ca ai construit asemenea case. Va vad veniti aici, fratii mei iubiti, si stiu ca toti veniti din asemenea case. Veniti din aceste case fragile, case usoare, case de vânt si de azur, case de aur si de foc, casele Duhului Sfânt, casele în care locuieste curatia, casele în care la vremea potrivita Bunul Dumnezeu trimite gânguritul unui prunc.

    Si acum, a doua mostenire care v-a dat-o, dovada ca ce spun eu este adevarat, este ca pe mormântul lui sunt carti. E primul mormânt în viata mea pe care nu vad aduse nici flori, nici coroane. Am fost la Ierusalim acum 20 de ani si murise un mare savant, Roland de Vaux, care descoperise manuscrisele de la Marea Moarta, si am fost si eu invitat acolo la îngropaciunea lui, un mare om, era calugar, era descult, cu o caramida sub cap, cum a murit si Parintele Nicodim si pe invitatie scria: "Nici coroane, nici flori nu-mi aduceti, ci rugaciuni!"

    Vad un mormânt la care nu ati venit cu flori, ci ati venit cu rugaciunile dvs. De asta are astazi nevoie Parintele Nicodim Mandita, ca si el a fost om, chiar daca a fost duhovnicesc, dar are nevoie de rugaciunile noastre.

    Ati venit cu cârti. Ce-am spus e corect. Acum al doilea dar extraordinar, si sunteti martori ai acestui fapt, este ca multi de aici datorati parintelui Nicodim Mandita existenta dumneavoastra.

    Cartea este cartea vietii. Eu am venit ca lumea viata sa aiba Si din belsug sa aiba... Lasati copilasii sa vina la Mine!... Al doilea dar pe care l-a adus în casa dumneavoastra a fost ca v-a umplut casa, casa din cei patru pereti ai Evangheliei, acoperita bine de Duhul Sfânt, v-a adus pruncuti.

    Câti dintre voi nu sunteti fii dupa dar, din parintii cinstiti ai cununiei casei dvs., dar sunteti fii duhovnicesti nascuti pentru ca acest parinte la spovedanie îi spunea miresei, fetei proaspat casatorite: "Draga mea, du-te acasa si cel mai mare dar al sfinteniei casatoriei tale va fi pruncutul la noua luni, pe care-l vei aduce la botez si vei înmulti Biserica lui Hristos si vei creste slava lui Dumnezeu în lume".

    Sunt sigur ca cei care ati venit aici, ati venit pe lume la un îndemn al lui Dumnezeu prin Parintele Nicodim. Mare lucru este sa ai asemenea parinti, mai ales astazi, când traim într-o perioada teribila, de o mare speranta, dar si de o mare tristete, dupa aceasta revolutie a tineretului din decembrie de la Bucuresti, aceasta miscare crestina, care nici n-am putea-o numi revolutie, ci o miscare de Craciun a copiilor nevinovati, credinciosi ai acestui popor, care ne-au scos din betia mamonica a unei lumi atee si comuniste, creata pe ura de om si de clasa, care a macinat si a distrus acest popor, si daca n-ar fi fost bisericile, ar fi fost un dezastru total pentru România.

    Dar acum ce s-a întâmplat? Dupa aceasta splendoare, noi continuam sa fim omorâtori de oameni. A curs sângele la Timisoara, la Bucuresti si în alte orase, dar sângele curge, si gros si masiv, în fiecare oras, daca nu în fiecare comuna, pentru ca în fiecare spital din România se omoara cu sutele de mii copilasii din pântecele maicilor lor.

    Fratilor, aproape o jumatate de milion, daca nu mai mult în câteva luni, au fost junghiati (iulie 1990). Ii smulg,' fratilor, au adus din Occident pompe si-i smulg din pântecul maicilor lor, dai 30 de lei, cu 30 de lei a fost vândut Hristos, dai 30 de lei si-ti omori copilul.

    Unde este un profet? Unde esti, Parinte Nicodim, sa-i opresti? Unde esti,' parinte? Vino sa-i oprim! Unde sunt tinerii si oamenii duhovnicesti ai Bisericii sa opreasca acest genocid al poporului român? Cu sutele de mii aruncati în groapa cu gunoi a istoriei, aruncati pe apele duhorilor si a puturoaselor.

    Zice ca plâng câte 24 de ore în spitale. Ii smulg din luna a treia, a patra, si plâng neconsolati aruncati pe cimente si se bat cu capul de ciment copiii smulsi din pântecul maicilor lor. Niste mame, sarmanele de ele, care nu stiu ce înseamna a fi mama. Niste parinti, care nu stiu ce înseamna a fi parinti; niste oameni care n-au avut casa duhovniceasca, n-au Sfânta Scriptura ca viata lor de toate zilele, n-au auzit ca Hristos este Viata Si învierea si chiar mort fiind vei fi viu si ca trebuie sa lasati copiii sa vina la Mine.

    De aceea, fratilor, nimic mai frumos nu putem face noi la acest mormânt al Sfântului nostru - Parintele Nicodim Mandita - decât sa facem fiecare un legamânt înaintea lui Dumnezeu: sa raspândim cuvântul lui Dumnezeu, sa facem patru pereti, sa facem case duhovnicesti poporului român si sa lasam sa se nasca copiii acestui neam.

    Fiecare dintre noi sa continuam ce a început dânsul, si sa facem ceva sa salvam Biserica lui Hristos si neamul acesta plâns si necajit si rastignit de atâtea mii de ori, de 2000 de ani încoace în istoria acestui pamânt al Europei si al lumii si al neamului nostru în care traim.

    Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu, sa putem reface casa. O casa a Europei fara Hristos nu-i cu putinta. O casa a noastra, a fiecaruia, fara Evanghelia lui Hristos n-are trainicie, iar o casa unde nu vin copiii, vin strigoii si familia aceea se dezbina. Lasati sa vina copilasii pe lume! Lasati sa se nasca pruncuti cât mai multi!

    Dumnezeu se bucura extraordinar pentru fiecare copil. Si daca venirea noastra si ostenelile pe care le-ati facut dvs. si noi laolalta, vor face sa se nasca un pruncut pe lumea asta, sa-l îngaduim sa vina si-l vom ajuta. Sunt atât de dificile problemele! Sunt fete care ramân însarcinate si mame ticaloase care nu înteleg ce înseamna mama, în loc s-o ocroteasca pe biata fata, din indiferent ce motive ar fi ramas grea, s-o lase sa nasca copilul, o alunga de acasa, fetele se spânzura si copiii mor în pântecele maicilor lor.

    Am fost la abatoarele acestea umane. Am vazut frigidere pline de copii înjunghiati, aruncati din pântecele maicilor lor. Am cumparat giulgiu si camasi la copii abandonati care sunt ca niste sfinti.

    Stiti cum stau în pântecele maicilor lor? Ca un calugar la rugaciune. Smulsi de acolo si aruncati în frigidere, fara hainute, fara nume, fara botez... Sunt pline frigiderele de copii abandonati în România.

    Haideti sa facem ceva! Haideti sa facem un legamânt aici, la un mormânt sfânt al unuia care ne-a îndemnat la aceasta: "Aparati viata copiilor! Aparati mintea oamenilor acestora împotriva valului de gunoi ateu care s-a varsat peste România!" Si nu puteam sa aratam cu degetul. Dar acum cei care ne chinuiau, cei care credeau ca sunt dumnezei, cei care s-au urcat ca Dumnezeu în fruntea neamului acestuia, vai de steaua lor!

    Dumnezeu sa-i ierte si pe ei, nenorocitii, ca nu stiu câta jale au adus peste poporul român! Jale care abia acum, cu toate scârbele, iese la suprafata, o lume atee care-si omoara copiii si care nu cunoaste ce înseamna a avea o casa pe fata pâmântului si din ce se face o casa pe fata pâmântului, din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos.

    Dumnezeu sa ne întareasca si sa ne dea putere multa ca ceea ce spunem si legam prin cuvânt sa faptuim si cu viata noastra fiecare. Asa sa ne ajute Dumnezeu. Amin.


Fapturi duhovnicesti în lirica religioasa a lui Ioan Alexandru

  • Într-un articol publicat în revista Luceafarul (martie, 1968), criticul Vladimir Streinu decela doua aspecte caracteristice liricii lui Ioan Alexandru, acestea evidentiind "…doua miscari contrare, una a vointei aprige de modernitate, care ia forma densitatii si a violentei expresiei, iar alta, mai autentica, a instinctului vetrei stramosesti, despica evident lirismul acestui poet." 1)

  • De retinut ca cele "doua miscari contrare" se vor regasi de-a lungul carierei literare, de peste 30 de ani, a lui Ioan Alexandru. În perioada totalitarismului comunist, Ioan Alexandru a fost unul dintre putinii poeti care s-a manifestat si pe tarâmul poeziei de inspiratie religioasa. Dupa Revolutia din 1989, Ioan Alexandru a fost inclus în doua antologii de poezie religioasa, una aparuta în 1996, 2) cealalta în 1999. 3)Textele alese de Florentin Popescu, cel care a realizat antologia poeziei românesti religioase, aparuta în colectia Biblioteca pentru toti a Editurii Minerva, fac referiri la câteva fapturi duhovnicesti –personalitati ale Vechiului Testament: Abraham, Iacob, Ieremia, Iov si Moise.

  • În poezia Moise, protagonistul este simbolul epectazei. Aceasta "înseamna progres în virtute si actiune". 4) În aceasta creatie, Parintele spiritual al Iudeilor parcurge calea dureroasa a devenirii întru fiinta duhovniceasca. Om care a primit chemarea Tatalui Ceresc, spre a împlini voia Sa (aceea de a duce în Tara Fagaduintei poporul ales), Moise este surprins în versurile poetului în plin urcus spiritual: de la purificare, la iluminare. Purificarea dublata de nadejde ("În nadejde e un plus de evidenta, un plus de cunoastere" 5)), are loc în pustiu: "Nu din nastere ci-n sanctuar/ Descoperi ca-i gângav în rostire/ Vazu ca-i subred organul, ca-i barbar/ Si socoti pustia ispasire ."(s.n.). Aici are loc comuniunea cu Parintele Luminilor: "…deodata, iubirea se contopeste cu Lumina si Lumina patrunde în suflet."6) Versurile lui Ioan Alexandru ilustreaza metaforic aceasta comuniune, prin intermediul unei imagini vizuale: "Si în pustie l-a patruns/ Nestinsa flacara mistuitoare "(s.n.). De observat ca dublul determinant ofera amanunte de ordin mistic în privinta sfinteniei acestei flacari. Ultima strofa evidentiaza treapta iluminarii duhovnicesti, pe care o atinge Moise, prin împutinarea cuvintelor: 7) "Vorbea de-a drept fara de cuvânt/ Graiu-n el a devenit faptura." Aspectul acesta de sorginte mistica, si anume împutinarea cuvintelor, este punctat în versurile citate mai sus printr-un paradox ca si prin sinecdoca, acest din urma procedeu artistic reliefând cu pregnanta faptul ca nu e vorba de cuvântul profanului, ci al sacrului.

  • Daca în poezia Moise asistam la inhabitarea divinului în uman, încât poporul ales îsi recunoaste mentorul spiritual, urmându-l spre Tara Fagaduintei, (Si în pustie l-a patruns/ Nestinsa flacara mistuitoare/ Si un popor în jurul sau s-a strâns " - s.n.), în poezia Ieremia, profetul este hulit pentru ca "el era-n cuvânt întemnitat". Cu alte cuvinte, hula provine din faptul ca Ieremia este "prizonierul" Cuvântului sacrului. Plecând de la textul biblic, ce facea referiri la pedeapsa lui Ieremia, ca sa se dezica de Cuvântul Sfânt ("Oamenii l-au amenintat cu moartea, pentru a-l opri sa mai prooroceasca […] Acuzat de dezertare si de încercare de a trece la dusmani […], este aruncat într-o groapa, pentru a muri de foame."8)), poetul re-creeaza artistic acest episod, fiind preocupat de modalitatile narative decât de reliefarea cu mijloacele poeticului ale implicatiilor teologice ale episodului: "Într-o fântâna fost-a aruncat/ Doar va pleca de-a binelea din tara/ Dar el era-n cuvânt întemnitat/(…)// Toti îl urau în juru-i rotocol/ Sa-nceteze-odata sa vorbeasca/ Si îl vârâra-n putul cu namol/(…)// Doar se va dezice de cuvânt/ Si sa ramâna simpla creatura." Imaginea manifestarii multimii în versurile citate este antitetica celei din poezia Moise: acolo ea îl aproba urmându-l pe Moise, pentru ca intrase în comuniune cu sacrul, aici îl dezaproba pe prooroc, cerându-i imperativ sa se lepede de Cuvânt.

  • În maniera narativa despre un alt Patriarh al Vechiului Testament – Iov –, în poezia cu acelasi nume, autorul aduce în prim plan componentele cunoasterii apofatice, de care Iov are parte, din momentul când aflat în tovarasia mortii, începe o alta viata: "Dupa ce Iov îsi pierdu ultimul fiu/ începu sa se convinga ca moartea de-acum/ e singura lui tovarasie. Într-atât se apropie de ea/ si i se destainui treptat, ca pentru Iov începe o alta viata ./ Cea fara risc, fara sfaturi, fara sperante,/ fara cel mai elementar dor, fara cainta,/ fara prihana."(s.n.). Sa observam ca în fragmentul reprodus, apofatismul (cunoasterea negativa) este reliefata la nivel gramatical prin repetarea prepozitiei de esenta negativa "fara".

  • Abraham – din poezia cu acelasi nume – este primul Patriarh care intra în comuniune cu Lumina Sfânta,9) dupa ce mai înainte avusese parte de o serie de privatiuni. Despre acestea, poetul nareaza în primele trei strofe: "La toate cele din trecut/ I se ceruse-n taina sa renunte/(…)// Apoi si pruncul i-a fost râvnit/(…)// Casa si prunc, muiere si parinti/ I s-au smuls încet din radacina". În momentul intrarii în comuniune cu Sfânta Lumina "Ea face duhului nostru cunoscuta o alta Fiinta"10) – cea duhovniceasca: "A început sa mestece lumina.// Sa manânce vorbele pe rând/ Sa ramâna greu dinspre fiinta." Poetul surprinde în aceste versuri nasterea omului spiritual în si prin Lumina Sfânta.

  • Iata câteva fapturi duhovnicesti care în epoca Vechiului Testament au avut parte de comuniune cu Sfânta Lumina. Din aceasta perspectiva, poeziile lui Ioan Alexandru capata valoare etica si didactico-religioasa.

Prof. Dr. Const. MIU


Vamile lui Ioan Alexandru

  • Într-un amplu eseu, publicat în volumul Poezia unei generatii (1973), Ion Pop considera ca volumul de debut, Cum sa va spun (1964), al lui Ioan Alexandru, anunta "poate pe cel mai însemnat poet al generatiei sale". Poemele din volumul aparut în celebra colectie Luceafarul, în care au debutat majoritatea poetilor generatiei '60, se afla înca sub aripa lui Labis si Esenin, dar se aude totusi, destul de distincta, si vocea personala a poetului.

  • Este, în Viata deocamdata (1965), un glas comun, ce suna si suna la acea vreme cam asemanator la toti poetii generatiei din care facea parte si Ioan Alexandru; glas de indiscutabila noutate pentru acel timp, acum, usor datat, încît poemele par ale tuturor si ale nimanui în mod special. Dovada ca poetul a simtit aceasta, din antologiile pe care le va publica vor fi eliminate tot mai multe dintre poemele cu un aer specific generatiei lirice din deceniul sapte.

  • Volumul afirma un poet al lacrimei, cum si va ramîne pîna la sfîrsit, are, cum spune Vergiliu, donum lacrimarum: "... ma întorc cu fata-n jos / îngropata în paie si plîng nadusit / si nimenea nu stie, nici eu macar, / de ce nu îmbatrînesc asa plîngînd, / plîngînd."

  • Sau: "... Culcat pe-o aripa as vrea / sa plîng întins pe spate / în vesnica ninsoare."

  • Mînzul e un poem construit cu o înalta stiinta a dozajului, previzibil dezvoltat, dar pentru aceasta nu mai putin reusit. Poetul se vrea un Sisif, gata a lua "mereu de la-nceput" lupta cu "dihania nocturna - bolovanul", într-un tandem ce îi uneste "cremene pe cremene".

  • Specific pentru liricii transilvani este traditionalismul care, asa cum observa G. Calinescu în Istoria sa, "în realitate, traditionalismul reprezinta o forma de modernism", idee amplificata de N. Manolescu, care-l considera "aproape în întregime un stil". Nu va fi si cazul autorului Vinei, ce se va lepada de stilul ajuns la rafinament al traditionalismului si va sustine cu fervoare "întoarcerea la izvoare", pentru "cugetari poetice împletite cu viata simpla a oamenilor si lucrurilor". Ramîne, ca o constanta de-a lungul întregii opere, mesianismul, specific poeziei transilvane. Asistam, în primele carti, la o ceremonializare a suferintei, ca sa folosim expresia lui Ion Pop, tendinta ce, prin inflatia imnica din a doua parte a creatiei sale îmbraca haina unui pur formalism.

  • Ioan Alexandru va fi întîmpinat, înca de la debut, cum a remarcat si Alex. Stefanescu, mai mult decît favorabil. Eugen Simion, de exemplu, afirma: "Dintre debuturile poetice din ultimii ani, cel mai îndreptatit sa primeasca binecuvîntarea criticii pare a fi acela al lui Ioan Alexandru". Si nu putem spune ca atunci, dar si în continuare, nu a avut parte, mai totdeauna cu îndreptatire, de ditirambii criticii.

  • Pentru Eugen Simion, "chipul cel mai sigur de a verifica temeinicia si autenticitatea unui talent" e cînd poetul reuseste, facînd trimitere la Ioan Alexandru, sa puna "cu familiaritate în relatie elementele materiei cu cele ale propriei gîndiri si afectivitati, descoperind, astfel, noi raporturi posibile între factorii universului" (Eugen Simion, Orientari în literatura contemporana, 1965).

  • Un usor aer samanatorist, e drept, aproape coplesit de tonul si vocabularul sacerdotal, a avut totdeauna poezia celui care a scris Iubirea de Patrie. Pregnanta este, în prima faza a creatiei sale, prezenta unui expresionism teuton, pigmentat plastic de lumea satului, îmbibat de arhaic si rural; expresionism care va transcende catre contemplatia ascetica (Dan Laurentiu) a lumii.

  • Infernul discutabil se deschide cu Oedip, cel coplesit de vina - vina pacatului, a nasterii, a incestului si crimei. De altfel, un volum antologic se va numi Vina (1967). Rascolitorul sentiment al vinei a fost probabil cauza ce a germinat Vamile pustiei (1969), ce le va strabate pentru exorcizare, pentru curatirea de pacatul oedipian. Pentru poet, în acest poem, mai presus de toate este nasterea, viata care scuza orice: "Vietii îndemn de ultim adio i-as da: / De-ar fi sa îti ucizi nu tatal, / ci propria ta teasta zdrobind-o zi cu zi / sau fiicei tale-n pîntec sa-i otravesti odorul, / tot sa te nasti, pentru a fi, a fi. / Chiar daca drumul duce nicaieri, / chiar de nu-i drum ci numai o eroare. / Eroarea însasi e un ce nebun / Cum vina mea mi-e stranie onoare."

  • Pestii este un ars vivendi personal, un cod ce si l-a autoimpus poetul pentru a-si pastra vie, nealterata, existenta. Aici poetul îsi afirma vitalitatea agresiva, ce se poate exprima întreaga numai prin confruntare. ..."Iata-n culori cum defileaza, Doamne !/ în marea vietii mele si cum ocolesc./ Nervul se naste iarasi în carnea molfaita,/ cad prada cei neputinciosi, /tipa curajul în osul molesit. / Pe masa mea, trasnind de sanatate, / pesti manînc, adevarati si buni, / din marea mea rotunda. / Grozavi si reci, salbatici si lucizi, / ca orice aspra vietate de ocean."

  • Cu o vitalitate, de aceasta data cosmica, cei doi iubiti se-mpreuneaza pentru procreere: "Iubita mea, iubita mea, noi o stea dubla / cu miliarde forte ne retinem,/ împinsi si-atrasi de-aceeasi lege-a firii /adolescent colos, baiatul stea / si tu opusul meu dezastru. / Stea dubla în faza primordiala / prin cosmosul pamîntului vibrez / si procreerea-i tinta mea finala." (Stea dubla)

  • În asteptare, nasterea, chinurile ei au proportii planetare, cosmicizate. Pas pe pas este intrarea poetului în infernul discutabil: "Arma pe arma - ia nastere un tun, / ochiul pe ochi, un adevar de lacrimi. / Pasul pe pas, infernul discutabil."

  • Aflam în Din cînd în cînd o geneza care sfîrseste prin a fi înecata de praful biruitor al orasului, praf capabil a relua, la închiderea ciclului, precum pasarea Phoenix, cu noi forte, geneza: "... din cînd în cînd, / din miezul supt al pamîntului, / se înalta un stîlp profund de goluri verticale / ce sorb în sinea lor / toata povara prafuita a lumii spre cine stie unde / într-atît ca noi buimaci de-atîta limpezime / ne aprindem reci unul de celalalt, cîntînd."

  • Laptele, din poemul cu acelasi titlu, se revarsa cosmic peste lume, peste întreaga planeta: "Pamîntul însusi, cu mari si cu pustiuri, / ugerul mama cel mai nazdravan / caruia noi, miliardele de oameni, / îi sîntem tîtele prin care / pruncii universului / sug laptele uman, amestecat / cu ura si sudoare, / cinste si incest, / izbînda, frig, iubire, / necredinta - potop de lapte amar / si orb si sfînt si cristalin."

  • În Trei, cu premonitia fireasca poetilor, îsi afirma truda neostenita pentru trezirea celui de al treilea, duhul, vestindu-i astfel prezenta excesiv de roditoare în cartile de Imne: "Truda mea sute de ani în sir / va fi aceasta spaima necurmata - / al treilea sa se trezeasca. / Ce coace el în nefirescu-i chip / sa-mi suspecteze asprele porunci? Cu coastele legate de gratiile zilei / curgem rotiti cu scîrtîit profund / de patimile pamîntene. / Trei - unul defalcat - fiul si tatal, / duhul nu vrea sa se trezeasca."

  • Puternice, barbare îi sînt poemele în Infernul discutabil (Expansiune, Vina, Nopti, Umezeala, Omul, Abur uman, Unul, Scara, Urme, Amintirea poetului etc.), îndreptatind asertiunea lui Ilie Constantin: "Un barbar a navalit între poeti latini si cîntecul lui i-a amutit; lirele armonioase zac pe genunchii celor ramasi în ascultare, în vreme ce glasul «incult» al noului sosit vorbeste cutremurator despre tainele mari ale lumii. Unitatea metrica a versului nu mai e piciorul, ci abisul: «Cum e-mpartita bolta în roiuri fara margini,/ ce fapt initial o strabatu? »" Cum spune si singur: "stie sa cînte atît de pustiu/ ca ruginesc clopotele din turnul bisericii". "Ambitia si teama" sînt cele care ne trag în noroaie. Iconoclast, vrea sa se spînzure de limba lui Dumnezeu. Cu spiritul înlantuit, se manifesta teluric, noptatic, plin de o vitalitate razvratita. Se va elibera de toate acestea treptat, pe masura ce travaliul imnic din a doua faza a creatiei va capata o consistenta tot mai ampla.

  • Metamorfoza este oglinda transformarilor zguduitoare prin care trece poetul, cu nemasurata asprime: "De multe ori cioclii ma-ngroapa / crezînd ca zac un nechemat pe drum - / poate si-acuma-s în pamînt / si vorba mea e-un fel de tîrnacop ce bubuie-n tarîna / cu speranta de-a mai razbi vreodata-n adevar."

  • Viziune dezvaluie unde începe tara infernului si cine-o guverneaza: "Pîna la granita ce desparte copilaria noastra / de vîrsta în sine timpul se numeste / tara infernului".

  • Nu lipsesc sentintele lirice gen: "De-atîtea clopote la gîtul turmelor / trase pe jos de miile de ani / pamîntul este / cea mai curata / lacrima / din univers."

  • Citatul ar merita continuat, Clopotele, în întreg, e o capopdopera cu usoare sonuri eminesciene. La fel e Un gorgan de pamînt (se întelege, fara influentele mentionate), un poem cosmic, în care universul este antropomorfizat, timpul poetului capatînd dimensiuni galactice: "Eu cred ca am în cap samînta / unor sori ce nu pot sa-si roteasca / nemurirea din pricina acestui / cerc compact de lut sudat în / focuri colosale."

  • Cît infern e un poem închinat cuvintelor si spaimei fata de puterea lor distrugatoare: "Cît infern în fiecare cuvînt! / Îmi crapa zmaltul de pe dinti de fierbinteala lor, / Cît miraj! Cenusa Domnului e ghemuita / lînga fiecare."

  • Ioan Alexandru era îndreptatit sa afirme pe ultima coperta a acestui volum: "Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decît de eroare, de viata omului decît limbajul lui care poate fi uneori o tradare a faptelor".

  • Scriind despre acest volum, în Viata Româneasca, 1/1967, Ion Negoitescu va spune, între altele: "... la Ion Alexandru, realismul dur si primordial nu e mitic, ci de o autenticitate de-a dreptul fioroasa. Întoarcerea sa spre începuturi nu merge la elemente, ca la mitic elenizantul Hölderlin, ori la principii cosmoidale, ca la Brâncusi, ci la oasele din pesteri, unde haladuia omul. Viziunile sale de o pregnanta zguduitoare îmi amintesc pietrele biologice ale lui Henry Moore. Desi foarte tînar, versurile, diforme uneori, în care Ioan Alexandru îsi revarsa o sensibilitate coplesitoare, sînt atît de grele de substanta si viziune, atît de personale, de rupte din trairile lui originare, încît daca mi-ar pune cineva insidioasa întrebare: cine, dintre acesti tineri, are mai multe sanse de a fi, peste zece ani, sa zicem, marele poet, as raspunde fara a sta pe gînduri: Ioan Alexandru. Tocmai pentru ca exista o cutremuratoare umanitate în atari versuri: «Cum se înaduse lumînarile la miezul noptii / cînd golurile dintre tata si fiu se lovesc cap în cap...» (Amintirea poetului)".

  • Ioan Alexandru, cum spune în poemul ce deschide Vamile pustiei, Ascensiunea, îsi prevede, ca într-o viziune, cele ce se vor pravali peste destinul sau: "... Doamne / Cum am sa trec peste abisuri, pe lînga marile Cetati / Si atîtea lumi, nenumarate lumi si lume doar / O calatorie e un vis si toti se duc si vine fiecarui / Ziua, desigur, ziua lui."

  • Are orgoliul unui ales. Nastere ca de Iisus, e pentru el venirea sa pe lume: "Iubita mama, nasterea ta / Ca s-a-ntîmplat, eu fiul sînt de vina / Din Dumnezeu ti-am facut semn / C-o raza preacurata de lumina".

  • De altfel, nascut în noaptea de Craciun a anului 1941, Ioan Alexandru va lumina prin imnele sale nasterea Domnului, ca un poet ce duce mai departe traditia imnica din liturghia ortodoxa, ce vine din Bizant, de la Roman Melodul, Efrem Sirul si nu numai.

  • Pustia devine un mit în Vamile Pustiei o întreaga mitologie, un vast tinut de început si de sfîrsit de lume este pustia: "Si rostul nostru fi-va peste veac / De-a-nainta cu teama în tacere / Sa nu se prabuseasca din înalt / Pustia marilor mistere. / Poetului i-a fost încredintat / Pustia s-o iubeasca si strabata / Întemeind din vami în vami / Albastru cîte-un ochi de foc în piatra. / De la-nceputul lumilor pornit / Se face ca întreaba si nu stie / Cum se cufunda totul ne-ncetat / Împaratie dupa-mparatie. / Poetul si Pustia, pururi frati, / Porniti în cautare prin Pustie / Maica lor e Pustia si ei sînt îmbarcati / Pe-o nava-mpotmolita în Pustie."

  • Vizionar, profetic si oracular cînta Pustia în versurile lui Ioan Alexandru: "Pustia... Ce-i pustia?! O, tînara pustie / Iubita mea pustie din Pustie / O, vai, Pustie, cît esti Pustietoare / De n-ai fi tu pustie as fi pustiu sub soare / Dar tu si eu Pustie în cel mai greu Pustiu / Sîntem nadejdea stinsa a marelui Pustiu".

  • Un Imn etern închina poetul Pustiei, un fel de imn al bucuriei - bucurie ce va inunda la propriu viitoarele carti de imne.

  • E prima carte în care poetul apeleaza la o metafora centrala întemeiata pe-un concept, în speta Pustia, reusind, gratie concentrarii, a nu dilua liric metafora unica pe care se sprijina volumul. Nu acelasi lucru se întîmpla cu celeltalte concepte folosite drept sursa metaforica în a doua etapa a creatiei, centrata pe concepte gen: lumina, bucurie etc. Metafore ce vor sustine tomuri întregi de imne care, prin întinderea si abundenta lor, vor sfîrsi prin a rarefia, ades pîna la disparitie, lirismul.

  • Multe din poemele din Vamile Pustiei se nasc din opozitii succesive, se construiesc din contradictii, uneori pustiite de poeticitate sub ploaia conceptelor goale, emblematic fiind, pentru aceasta maniera Lumina necreata.

  • "Oriunde/numai îndarat nu" vrea poetul; odata ce a pornit la drum, cu toate riscurile asumate. Pentru autorul Imnelor iubirii, patria Poetului, e o voce clamînd în desert, pentru ca: "Poemele sînt un fel de drum pe care nu / Poate calatori nimeni în afara îngerilor. / Dumneata însuti esti un înger, spunea Filosoful."

  • Cum va remarca Ion Negoitescu, poetul Pamîntului transfigurat în trei din poemele sale din tinerete va reflecta pedeapsa permanenta data omului pentru vina ca exista. Pedeapsa nasterii va fi reflectata de În asteptare, a muncii în Cu truda si sfiala, iar al treilea poem "al vinei si pedepsei existentiale" este Tinut.

  • Ioan Alexandru este printre putinii poeti români care a suferit, într-o perioada de timp relativ scurta, metamorfoze profunde, transformari radicale si nu mai putin contradictorii, în ce priveste geneza si universul creatiei sale. Însasi schimbarea semnaturii, de la Ion la Ioan, se vrea un prag, dar nu mai putin o delimitare între doua universuri lirice, ce îsi au ca izvor, în fond, aceeasi persoana, dar, prin impactul cultural cu Bizantul (Roman Melodul, Efrem Sirul) si Occidentul (Hölderlin, Heidegger), profund modificata spiritual. În timpul si dupa studiile din Germania, învata greaca, învata ebraica, traduce Cîntarea Cîntarilor, pe marele Pindar, studiaza liturghia bizantina. Toate acestea vor determina o rupere definitiva cu prima etapa a creatiei sale. Ca izvor de inspiratie, în unul din Imne cere: "Hraneste-ma, Parinte, cu lacrima focului din/ Icoane". Universul sau poetic este de acum încolo unul aproape exclusiv religios. Ne aflam în fata unui credicios fervent, lipsit de cea mai mica urma de-ndoiala, pentru poet Dumnezeu este o certitudine absoluta. Acum, poetul se va metamorfoza în Marele Preot: "Graiul e templul în care mi s-a dat / Sa fiu ca Mare Preot sfintelor cuvinte / Sa le cunosc cu rîvna sa le pasc / În iarba deasa de printre morminte // Sa fiu cu umilinta fruntea lor / În cautarea marilor izvoare / Pe cararui înguste peste prapastii eu / Sa ma fac pod smeritelor picioare // Marele Preot templul meu pustiu / De-a lungul universului peste pustie / Coloane uriase de bezne clopotînd / Cadelniteaza sfînta liturghie"

  • Avem si un Autoportret iradiind de lumina Duhului Sfînt, radical schimbat fata de poemul cu acelasi titlu din prima sa carte.

  • În multe din imne asistam la versificarea unor fapte sau precepte biblice, de numeroase ori ad litteram, aproape fara transfiguare. Epice, multe sînt simple biografeme, de sfinti, de voievozi, de eroi, de sfinti parinti, de cetati, de oameni sarmani cu ale lor necazuri etc. Sînt imne nu lipsite de lirism, în pofida unui epic excesiv înca vibreaza-n ele forta unui eu poetic greu de stavilit. Asa se întîmpla cu Imnul lui Ticu Procopiu Patrut, Imnul lui Gheorghe Sincai, Imnul lui Avram Iancu, Imnul lui Stefan cel Mare, Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu si al fiilor sai. De remarcat, în Imnul Stejarului (un poem fluviu), se va recunoaste prea putin încîntat de prima etapa a operei sale: "Greu îmi vine sa ma socot / Urmas pustiu din Vamile Pustiei".

  • Dupa cîteva antologii succesive, care cuprind tot mai putine poeme din primele carti, ultima în care le mai aflam fiind aceea aparuta în colectia "Cele mai frumoase poezii" (1977), Ioan Alexandru îsi va renega tacut primul sau asalt poetic, din care s-au nascut cel putin doua carti de o înalta tensiune lirica: Infernul discutabil si Vamile Pustiei. Cînd va publica în BPT, Pamînt transfigurat (1982), vom constata ca ne aflam în fata unei carti cu totul noua - nu a unei antologii cuprinzatoare, cum ar fi fost de asteptat în aceasta colectie.

  • Daca fiorul poetic a fost ucis în multe Imne printr-o enumerare mecanica de gesturi si fapte ritualice, mai rasare, din cînd în cînd, precum aflam uneori în textele gnostice, ideea lirica. Ambiguitatea marii poezii, atît de prezenta în prima etapa, va fi cu totul pierduta în Imne, unde limpezimea coplesita de lumina va congela lirismul pîna la extinctie.

  • Dupa '89 vom asista la disparitia editoriala ca poet, a lui Ioan Alexandru. În libertatea cîstigata, cînd Cuvîntului întrupat îi putea spune pe nume, Iisus Hristos, si nu Logos, poetul n-a mai publicat nici un volum de versuri. Rapit de activitatile obstesti si politice, se pare ca abandoneaza sau îl abandoneaza poezia. Dupa masivele volume de Imne, în 1995, sotia sa, Dna Ulvine Alexandru, va edita o succinta antologie, Imnele iubirii, binecuvîntata de poet pe ultima coperta.

  • O antologie severa si salutara din oceanul atît de amestecat al Imnelor ce se impune de urgenta, ar avea sansa de a ne reda un poet de forta celui initial.

  • Cum afirma Laurentiu Ulici, într-o interventie din România libera (20.IX.2000): "Prin disparitia lui Ioan Alexandru, literatura româna pierde pe unul din cei mai importanti poeti de dupa razboi si, mai mult decît atît, poate, pe singurul poet român care, în plina perioada comunista, si-a putut orienta lirismul spre religiozitate. Cu toate rigiditatile pe care le-a întîmpinat, cu toata prudenta de limbaj, Ioan Alexandru a reusit, mai ales din 1970, sa-si canalizeze energia lirica spre recuperarea, sub regim estetic, a altor teme religioase ale crestinismului, legate în primul rînd de spatiul traditional al românismului, de cultura, de etnocultura româneasca".

  • Legenda spune ca, în fiecare seara, cînd profetul templului de la Delfi tragea portile, acesta striga: Pindar Poetul poate veni la masa lui Zeus.

  • Nu stim daca Ioan Alexandru a pierdut sau nu sansa de a ramîne în literatura ca un mare poet, dar putem fi siguri ca, în fiecare seara, cineva, acolo în Cer, striga la închiderea portilor: Ioan Alexandru Poetul poate veni la masa lui Zeus.


IOAN ALEXANDRU - POET AL LOGOSULUI VIETII

  • La 25 decembrie 2001, asadar în ziua Nasterii Domnului, Ioan Alexandru ar fi împlinit 60 de ani. Poate cã acest prilej, ca si comemorarea sãvârsirii lui din viatã, ar n-ar fi trecut neobservat dacã nãpraznicele ore ale lui 11 septembrie n-ar fi îngropat aproape orice altceva sub uitare mediaticã (si astãzi ceea ce nu se aflã în paginile aurii ale mas-mediei nu mai existã). Omagiat anul precedent (demn de apreciat aici debutul deslusirii teologice a operei sale prin tezele de licentã ale Deliei Delcã - Jertfã si comuniune în Logos. O viziune eclesialã a existentei în opera lui Ioan Alexandru -, si Danielei Blaga – Ioan Alexandru, un poet peregrin prin Evanghelii -, absolvente ale Facultãtii de Teologie Ortodoxã din Sibiu), aproape neamintit în anul ce s-a încheiat, cu exceptia aparitiei la editura Dacia a volumului de convorbiri cu E. Simãndan. Rândurile de fatã nu-si propun sã-l evoce iarãsi pe „diaconul limbii române”, cum l-a numit inspirat si cucernic un exeget sibian, prof. dr. Ioan Maris, cât, oarecum reparatoriu, pe diaconul dãinuirii neamului românesc. Mai precis, pe întemeietorul si primul presedinte al Miscãrii Salvarea Vietii-Brâncoveanu. A fost o angajare crestinã si civicã fatã de care vocatia poeticã nu a fost deloc strãinã, cum se va vedea; de altfel, cred cã fãrã explicitarea acestei angajãri operei sale poetice nu i se poate face o interpretare cuprinzãtoare.

  • Nu am fost martor al evenimentelor care au dus în mai 1990 la înfiintarea miscãrii pro-vita bucurestene si altcineva, mai potrivit, este chemat sã-i scrie istoria. Câteva relatãri pe care le gãsim consemnate în manifestul publicat cu aproximativ un al dupã aceea, intitulat „Dreptul la viatã – revista Miscãrii Salvarea Vietii-Brâncoveanu” nu ne lãmuresc îndestul  despre contributia lui Ioan Alexandru. Între 10 si 13 mai 1990, a participat, ca reprezentant al României, la Congresul Mondial pentru Salvarea Vietii de la Oslo (Norvegia), ca la întoarcere sã fondeze, împreunã cu Pãrintele Nicolae Tãnase, Vasile Despa si altii, prima filialã românã a retelei mondiale de organizatii pro-vita. A fost ales ca patron Sf. Mucenic Constantin Brâncoveanu (la vremea aceea încã necanonizat), „cel cu 11 copii, martir si pãrinte al neamului, sub domnia cãruia a înflorit tara de copii”, dupã cuvintele initiatorilor (op. cit., p. 4), iar ca sediu sacramental si liturgic a fost aleasã biserica Sf. Gheorghe Nou, din inima Bucurestilor (P-ta 1848, kilometrul 0 al tãrii), unde se aflã moastele martirului voievod. În aceastã sfântã bisericã, mãrturisea P. Nicolae Tãnase, au început membrii asociatiei sã se roage stãruitor lui Dumnezeu sã-si poatã pune în aplicare programul si sã le dãruiascã primul copil salvat de la avort. Rugãciunea lor pentru prunci, rãspânditã ulterior în toatã tara, poartã amprente ioan-alexandrine:

  • „…De ce-i atâta pustietate în România? Pentru cã te-am izgonit. N-am fãcut loc la cãsuta noastrã, la mãsuta noastrã, în viata noastrã pruncului Hristos, Dumnezeul nostru, care odatã cu venirea Lui aduce toate binecuvântãrile în viata noastrã si îngãduie sã vinã si ceilalti pruncuti. / Când a dansat mai frumos Ioan Botezãtorul? / Când a fost prins de bucurie cereascã? În momentul când a simtit pe Hristos în pântecele Fecioarei Maria…/ Sã fie lãsat pruncul, plãmada aceasta sfântã sã ajungã cocon pe fata pãmântului ca sã-l cunoascã pe Hristos, sã devinã preoti, savanti, oameni de vazã apãrând tronul Maicii Domnului care este Tara Româneascã si ea, apãrând pãmântul acesta de toate netrebniciile.” (ibid., p. 2)

  • Cu acel prilej s-a alcãtuit si un document programatic. Diagnoza fãcutã acolo tragediei familiei românesti si remediile propuse ca directii de actiune ale miscãrii sunt, din nefericire, de o persistentã actualitate. Nu au ajuns la publicul larg decât putine despre cum anume a slujit Ioan Alexandru acestui ambitios si necesar program. Avem mãrturia unor cuvântãri dramatice în Parlament, cerând clasei politice patriotism adevãrat, precum si o altã mãrturie, din scaunul suferintei si exilului când, nu cu multã vreme înaintea adormirii, fãcea urmãtorul apel patetic si testamentar: „Nu putem intra în anul 2000 omorând în continuare poporul român. Nu avorturile sunt solutia, ci înfierile. Dacã tu, Românie scumpã, nu poti sã nu avortezi copiii, îi voi înfia eu, cât sunt de bolnav si de neputincios!” (înregistrat pe filmul „Lãsati copilasii…” al Fundatiei Master Media, 2000).

  •  Ceea ce se stie sau se recunoaste si mai putin, desi mãrturiile stau la îndemâna oricui, este felul în care Ioan Alexandru a slujit si ca poet cauza apãrãrii vietii pruncilor nãscuti si nenãscuti (cum a slujit-o în calitatea sa de pater familias rãzbate dintr-o multime dintre poeme sale). Sintagma „Logos întrupat în istorie”, cheie a deslusirii duhului ce însufleteste cu deosebire Imnele sale, poate si se cuvine ea însãsi deslusitã prin Rugãciunea pentru prunci:

  • „Trimite pruncul Tãu Dumnezeule cel viu în ieslea Betleemului, în casa pâinii inimii noastre te rugãm sã asculti lacrimile noastre si sã te înduri sã trimiti pe Hristos în viata noastrã. Stim absolut sigur cã dacã se naste un pruncut în casa noastrã se naste Însusi Hristos, pentru cã nu degeaba a lãsat cerurile cerurilor sã se înomeneascã chip de om luând; fiecare prunc care se naste este chipul lui Hristos în casa noastrã.” (ibid., subl. aut.)

  • Despre cum Logosul înomenit înomeneste lumea, scria poetul deja în Imnele Transilvaniei: „Copiii sînt un dar de la cuvînt./ Tot ce rodeste este curãtie/ Si vulturii sînt sfinti cînd se-nmultesc,/ Si arborii-nclestati în vijelie./ …/ Cît de frumos e pelicanul sfînt/ Jertfind de dragul puilor, din sine/ Si puii cresc în cuib si se-ntãresc/ Si mîine vor fi patrii pe coline.” (Rodnicie, Imnele Transilvaniei, Ed. Cartea Româneascã, 1976, p. 48)

  • Tot ce rodeste este, asadar, pãtruns de sfintenia Logosului întrupat, ale Cãrui metafore, simboluri si alegorii sunt vulturul, arborele, pelicanul sau cuvîntul însusi (urmãriti paginile minunate dedicate acestor figuri poetice în Iubirea de Patrie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1978).  Dacã aici pruncii apar ca daruri ale Logosului, ei sunt în altã parte, ca si în Rugãciune, icoanele însufletite ale Logosului-copil: (citat!-motivul irod?). Mai direct afirmã acest lucru, în „Lacrimile pruncilor înjunghiati”, scurt text din manifestul pomenit mai sus: „Copilul în sânul maicii sale este în starea cea mai neajutoratã, dar si cea mai de glorie a chipului lui Dumnezeu în lume, când copilul nu are nici o vinovãtie. … Copilul …este în starea dumnezeiascã de umanitate purã, iar noi în starea cea mai purã a fiintei omenesti facem atentat împotriva lui Dumnezeu, omorându-l pe Hristos, pentru cã în fiecare prunc ce se naste îl vedem pe Hristos.” (Dreptul la viatã, p. 9)

  • Asa cum Hristos-Domnul, Noul Adam, este primul nãscut între multi frati (Rm. 8,29), primul nãscut din toatã fãptura (Col. 1,15), primul nãscut din morti (Col. 1,18), tot astfel Betleemul biblic, casa Pâinii Vietii (ebr. beit lehem, casa pâinii), nu este decât primul ipostas al Patriei celei adevãrate, toposul (tinutul) vietii transfigurate de Jertfã si Înviere, plin de toatã roada cea necesarã traiului de aici si euharistiei de veci: „Si holda îngropatã sub pãmânt/ De unde-atîta milã si putere/ Cã iatã tara-i înecatã-n grîu/ Si pruncii mîncã pîine de-nviere/…/ Cine de unde si-ncotro se duc/ Nu întreba acum pe înserate/ Luceafãrul de ziuã fiul meu/ Sîngele lui cunoaste-le pe toate.” (Fiul meu, ibid., p. 280-281) Rãzbate aici mãrturisirea colindelor strãvechi cã tot binele si toatã darea vietii noastre, cuprinse sub chipul pâinii, vinului si untdelemnului, îsi au obârsia si totodatã apoteoza în carnea, sângele si sudoarea Mântuitorului jertfit. Pentru înaintasii nostri, grâul poartã în bobul sãu chipul Domnului, iar Ioan Alexandru tinea sã ne reaminteascã identitatea metabolicã pe care vechea civilizatie crestinã o stabilea între tot omul si pâine: „În iconografiile vechi pruncul nou nãscut avea înfãtisarea unei pîini ovale, a bobului de grâu de culoarea arãmiu-cenusie-aurie, culoarea fetei omului./ Omul este astfel fructul pîinii, este întruparea grîului (…), este aceastã pîine atinsã de vînturi ceresti si-n puterea spiritului, fiinta hrãnitã cu pîine se numeste om.” (Iubirea de Patrie, p. 340)

  • În rânduiala spiritului, adicã a existentei de sus, rostul pâinii este sã se prefacã în om, iar rostul omului este sã se prefacã prin jertfã si înviere, trup si suflet, în duh. Existã un prototip al acestei prefaceri, un prototip ale acestei umanitãti ce se transfigureazã: mama, a cãrei esentã christicã Ioan Alexandru o discerne în testamentul lui Neagoe Basarab cãtre mama sa Neaga (cf. eseul cu acest titlul din Iubirea de Patrie) si în spiritualitatea plasticizatã a sfintelor ctitorii domnesti din Tara Româneascã (Cãlãtor prin Tara Româneascã, ibid.). „Prin nasterea de prunci, femeia devine ctitor sfînt, simbol, iese din rîndul naturii si intrã în rînduiala spiritului. (…) Prin nastere de prunci femeia moare, trece prin spaima si durerea mortii, are o experientã covîrsitoare în plus din care iesind, ea înviazã si pruncul se naste … (…) Aceastã iubire jertfitoare a mamei, întocmai înteleasã de fiul ei, este adevãratul ctitor al celei mai frumoase ctitorii a lui Neagoe, Mãnãstirea Curtea de Arges.” (ibid., p. 338-9) Si: „Acest ceas al jertfei, acest ceas al nasterii în sudori, bucuria nasterii, putinta jertfei pentru celãlalt, o sãrbãtoresc ctitoriile toate din Tara Româneascã.” (ibid., p. 110) Asa cum o vede Poetul, arhitectura lãcasurilor este izomorfã cu trupul celei ce naste („Bucurã-te, catedralã, cã în pântecele tãu Hristos se hirotoneste preot!” îi striga episcopul Proclu al Constantinopolului Preacuratei Fecioare), întelegând astfel cum se îmbisericeste lumea prin jertfa femeii. „Acolo unde femeia naste locul se sfinteste, într-un fel, tinutul este desãlbãticit.” (ibid., p. 115) Lumea se civilizeazã prin mamã, devine patrie, iar patria devine bisericã, cãci în sânul ei se deprinde, prin rugãciune si lucrare, putinta comuniunii si jertfei pentru ceilalti.

  • Pentru un intelectualism mostenitor al gnozelor maniheiste, nasterea e o lucrare a speciei, o servitute înjositoare, iar eliberarea de ea este sinonimã cu biruinta creatiei spirituale împotriva procreatiei (gnosticism ce strãbate cultura europeanã pânã la noi prin bogomili, catari, mistici renani, alchimisti, romantici, slavofili - prin acestia din urmã intrând si în operele unor gânditori rãsãriteni -, teosofi, nihilisti s.a.). În schimb, Sfânta noastrã Traditie cunoaste o primã si întemeietoare unire cu Dumnezeu tocmai prin darul creatiei, si materiale si spirituale. Nu existãm în virtutea unui hazard biochimic, ci în virtutea iubirii Ziditorului. De aceea, bunãoarã, toate rugãciunile noastre de pocãintã fac apel stãruitor la Dumnezeu tocmai ca Ziditor al nostru, nu doar al proto-pãrintilor ci si al fiecãruia dintre noi în parte („toti, lucrul mâinilor Tale”). Ceea ce apreciazã în vocatia maternã Ioan Alexandru, mostenitor al Traditiei exprimate de cultura crestinismului popular si a Sfintilor Pãrinti, nu este simplu fapt biologic al nasterii unei oarece fãpturi, ci jertfa de a purta în pântece, a naste, creste, ocroti si educa om, fãpturã-chip al lui Dumnezeu. Omul e nãscut de om, spuneau si anticii; dar acest om nãscut si ocrotit oferã la rându-i celei (celui, celor) ce se jertfesc pentru el, deci în ordinea libertãtii, calitatea de imitatori ai lui Dumnezeu. Sã-l citãm pe Sf. Chiril al Alexandriei: „Si precum Dumnezeu e începutul si obârsia tuturor, ca Fãcãtor si Creator, asa si fiecare dintre cei ridicati la stiinta de nãscãtori este ca o rãdãcina a nasterii copilului ca nãscut din sine si ca un izvor al trecerii lui în existenta. Asadar, slujba tatãlui si a mamei spre aducerea la existentã a tuturor celor de pe pãmânt este un chip al Creatorului tuturor.” (Închinarea si slujirea în duh si adevãr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237) Nu acest adevãr îl neagã cu încrâncenare pro-avortionismul?

  • O mamã, ardeleancã, vãduvã de rãzboi, este înfãtisatã ca si capãt al unui neam, rãmãsita ei fãrã de care civilizatia, obiceiurile, credinta si omenia însãsi nu pot defel dãinui (Scrisoare de la Mama, ibid.) Conceptii tribale, protocroniste, nationalist-sovine, ce trebuie demascate si înfierate în numele spiritualitãtii democratice si progresiste, a liberalitãtii fãrã frontiere pentru care combat atâti ilustrii confrati cãrturari? Sã-i dãm cuvântul, atunci, unuia dintre cei mai mari filosofi politici ai vremii noastre, evreica Hannah Arendt: „Miracolul care salveazã lumea, domeniul lucrurilor omenesti, de la ruina ei normalã, „naturalã”, este în cele din urmã faptul natalitãtii, în care se înrãdãcineazã ontologic facultatea de a actiona. Cu alte cuvinte, e vorba de nasterea unor noi oameni, de faptul cã o iau de la început, de actiunea de care sunt capabili prin dreptul de a se naste. Numai experierea totalã a acestei capacitãti poate oferi lucrurilor omenesti credinta si speranta (…). Tocmai aceastã sperantã si aceastã credintã în lume si-au gãsit fãrã îndoialã expresia cea mai succintã, cea mai mãreatã în mica frazã a Evangheliilor care îsi anuntã ‚vestea cea bunã': ‚Un prunc s-a nãscut nouã'.” (Condition de l'homme moderne, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1988, p. 43; pentru spirite mai sceptice fatã de virtutile evidentei, recomandãm capitolul „Ordinea extinsã si cresterea demograficã” din lucrarea altui monstru sacru, F. A. Hayek, Infatuarea fatalã. Erorile socialismului, Ed. Antet, f.a.)

  • Ioan Alexandru era constient cã realitãtile tãrii se depãrteazã aproape inexorabil de spiritualitatea obârsiilor într-o prefacere împotriva legãmântului dumnezeiesc al vietii si transfigurãrii ei în duh. În locul toposului jertfei si învierii, tinutul neamului ajunge necropolã si crematoriu, loc de holocaust neizbãvitor. Numai lamantatiile Ieremiei mai agrãiau, în clipe de urgie, asemenea fãrãdelegi: „Multe-s si durerile noastre ascunse/ Ce nu se lasã nici de plâns pãtrunse/ Ne dor rãnile tãrii nevindecate/ Ne dor caii omorâti pe sate/ Satele ne dor/ Turlele fãrã de clopote/ Pruncii azvârliti la gârlã din pântece/ Mai multi ca stelele de varã/ Ucisi de dogmele fãrã de tarã/…/ Apoi sufletele duse fãrã lumânare/ Fãrã mãrturisire/ Strãmutate-n loc de-ncineratii/ Nevindecate-n alte generatii/ Boala sufletului nu se duce/ Fãrã jertfa Mielului pe cruce/ Leacul de foc luminã din luminã/ Maranatha ce-a venit sã vinã.” (Tinut, Imnele Putnei, Ed. Cartea Româneascã, 1985, p. 316) Acestea se scriau la mijlocul anilor '80. Ce oribilã buclã a istoriei, revenitã din pricina ignorãrii învãtãmintelor ei, este incriminatã prin imaginea cailor omorâti! În anii '50 regimul a întreprins o barbarã ucidere în masã a cailor sãtenilor în încercarea de a-i sãrãci, de a-i colectiviza si de a-i proletariza prin santiere si orase (cititi evocarea tulburãtoare a acelui sfârsit de tarã si copilãrie din fascinantul volum de amintiri Bat clopotele în Ardeal, Ed. Fãt Frumos, Bucuresti 1991). Si tot atunci si pentru aceeasi cauzã a dezrãdãcinãrii din vatrã, patrie si Bisericã, regimul a liberalizat pentru prima datã, dupã model sovietic, avortul la cerere (Decretul nr. 436/1957). Acum, în deceniul al nouãlea, regimul mai încerca o datã, dupã încercarea din 1966, sã punã stavilã hemoragiei letale incontrolabile declansate atunci si mai cãuta sã aducã în alimentare pustii hrana cea de toate zilele prin contracte obligatorii pe animale si produsele agricole. Cu ce rezultat? Bãrbatii omorau viteii si mânjii de îndatã ce se nãsteau, asfixiindu-i în saci de plastic, iar femeile chiuretau clandestin si sinucigas. Populatia denunta, pe soptite sau prin porta-voci din exil, sãrãcia lucie si politica demograficã, dar refuza sã vadã cauzele situatiei. Era misiunea poetului sã strige adevãrul în gura mare, ca altãdatã cetele de feciori în ajunuri de praznic sau profetii de odinioarã: „Nu sãrãcia pãcatul/ Întunecã mintile si pustieste satul/ El aprinde dezmãtul în cântece/ El omoarã pruncii-n pântece/ Mucegãind necolindate ferestile/ Sãvârsit pãcatul/ Nemãrturisirea lui omoarã satul/ Nerecunoasterea alunecãrii/ Înnãduse lumina lumânãrii/ Justificarea rãului ucide/ Fluturii omizi mormintele hrisalide/ Spânzurã a sarpe fiecare bâtã/ Pânã pãcatu-n cruce se strãmutã”. (Strigãturã, Imnele Maramuresului, Ed. Cartea Româneascã, 1988, p. 194)

  • Rãu mai mare decât rãul: justificarea si nemãrturisirea, îndrãgirea pãcatului si refuzul cãintei. Poetul chema la lepãdarea de lepãdare, prin Jertfa Mielului si metanoia, singurele care pot extrage din veninul sarpelui leacul nestricãciunii si nemuririi. N-a fost asa. Glasul sãu si al unor preoti striga în pustie, iar pustia aceasta nu era ascunsã dupã Cortina de Fier. El era constient si de dimensiunea planetarã a rãului; nu a fost un anti-occidentalist (ca dovadã angajamentul crestin-democrat si simpatiile pro-americane si neo-protestante), însã a avut ochi sã vadã metastaza materialismului ateist si hedonist: „Din Japonia pînã în America latinã, din Oslo la Bucuresti, peste toatã fata pãmîntului se junghie zilnic ceea ce are planeta asta mai sfînt si stãm cu mîinile încrucisate.” (Dreptul la viatã, p. 3) Cu decenii înaintea sa, un alt tãran crestin ce-si împlinea chemarea sacerdotalã si profeticã prin sudorile artei, Constantin Brâncusi, remarca: „Malthusianismul se aplicã prin avorturi si unelte anticonceptionale ieftine. Este cancerul Occidentului.” (dupã Calinc Argatu, „Pace si bucurie” cu Brâncusi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 2001, p. 19) Când a vrut sã punã degetul în carnea vie a rãnii si sã formuleze miza tragediei, Ioan Alexandru s-a referit tocmai la ateism, la o „lucrare tenace antihristicã si diabolicã de educatie pãgîneascã”, de succes de vreme ce a reusit „sã ne îmbolnãveascã mai pe toti de aceastã boalã sinistrã, de nedumnezeire, pentru cã avem sentimentul cã sîntem niste animale livrate mortii si odatã cu moartea s-a terminat totul.” (Dreptul la viatã, p. 9, subl. aut. Aprecieri similare în Dialoguri cu Ioan Alexandru, Ed. Dacia, 2001) Aceastã pãgânizare continuã si astãzi, desi în învãtãmântul nostru se predã de un timp religia. Dar ce poate face o orã pe sãptãmânã în fata tuturor celorlalte discipline, cu biologia în frunte, care îi conving pe elevi despre existenta unui univers care n-are nevoie de Dumnezeu pentru a fi explicat si valorificat. Dacã mai adãugãm si programele de educatie sexualã si mai fãrã Dumnezeu ce nãpãdesc discret dar sigur curricula scolarã, ne putem da seama de mãsura în care un neam întreg îsi livreazã mortii propriul destin!

  • Dacã izbãvirea nu ne poate veni decât de la Mântuitorul Hristos, lucrarea eficientã a ei presupune o altã educatie, cu adevãrat crestinã. Omul este ceea ce este învãtând, îl cita Ioan Alexandu pe Pindar, marele poet al patriei antice. Educatia presupune însã educatori, exemple vii de virtute, si nu existã educatori mai apti pentru misiunea lor decât pãrintii, trupesti si duhovnicesti, dacã ei îsi iau misiunea în serios. Rãzboiul nevãzut începe întotdeauna în interior, iar în cazul mamei acesta coincide chiar cu sânul ei; pânã la aceastã întâie vatrã a vietii trebuie sã pãtrundã educatia, ceea ce însãsi natura venirii pe lume a omului ne sugereazã, cãci „pruncul stã în pîntecele maicii sale exact în formã de rugãciune”, asa cum observa ochiul strãvãzãtor de esente al poetului. (ibid.)

  • În acelasi timp, poetul angajat, prin Revolutie, ca om politic stia cã educatia presupune si spirit si pâine, si maicã si vatrã, cã e nevoie de reformã economicã, socialã, politicã, de integrare internationalã, adicã de o altã organizare a vietii, în toate dimensiunile ei. Dar ceea ce face ca toate acestea sã-si afle consistenta, coerenta si finalitatea este solidaritatea frãteascã întru credintã si neam: „Suntem o semintie care nu se poate mântui în risipire. Suntem chemati sã-i strângem pe toti românii în jurul Altarului lui Isus Hristos, în jurul Evangheliei lui Isus Hristos care este si Dumnezeul poporului român!” (Dialoguri…, p. 48-49) Fãrã ea, nu putem petrece cum se cuvine vremurile-vãmi ce ni s-au dat pentru judecarea rãului strâns de generatii, pentru curãtirea necesarã unui nou început al neamului. Trecând prin marea risipire în cãutarea avutului si bunãstãrii, nu avem voie sã uitãm de readunarea interioarã si înspre vatra pãrinteascã, a neamului si a Bisericii. În ultimul volum original de versuri, într-una din acele incantatii cu nimic deosebite peste ani de nenumãrate altele, decât prin însãsi cãldura - mereu proaspãtã, mereu alta - a inimii care celebreazã taina Logosului, Ioan Alexandru rostea succint ectenia dãinuirii:

  • „Multul omului nu-i în afarã/ Cerul lãuntric sã-l dobândim ca tarã/ Cât un potir bisericuta strâmtã/ Cu cerurile turlele cuvântã/ Mânuta pruncului si a muierii/ Se-ngânã-n a Ta cu-a-nvierii/ Unul cu altul stingere de sine/ Pânã sã trecem vãmile cu bine” (Familie, Imnele Maramuresului, p. 308).


    Sursa

Viaţa Creştină - alegeţi versiunea dorită