VESTI
DIN BASARABIA
Românii cari cunosc asa de putin România -
parca te poti lauda ca o cunosti si ca ai cheltuit atâta si atâta pentru
aceasta? -, nu cunosc mai deloc teritoriile românesti de care România e
încunjurata, precum o piatra scumpa este prinsa în aurul scump. Ardealul,
Crisana, Banatul sunt drumul la Pesta, care duce la Viena si aceasta la Paris
sau la statiile de bai. Brasov, Feldioara, si se face noapte; a doua zi
frumoasa gara a capitalei unguresti gâfâie de trenuri si furnica de lume grabita,
în racoarea neguroasa a diminetii. Arad: atâtea minute oprite pentru trenul de
Vârciorova. Bucovina, un petec de pamânt austriac, pe vechea linie
"Lemberg-Czernowitz-Jassy", si câti dintre calatorii nostri nu vor fi
trecând fara nici un interes, nici o curiozitate, nici o simtire lânga acel
"Czernowitz", cu evreii sai primitivi încadrati în vitrina garii:
unde se mântuie ai nostri, unde încep neamuri straine, cine ar putea sa spuie!
Iar, cât despre cel mai de curând smuls pamânt al României, Basarabia, în care
pana la 1878 era înca un colt al nostru, el e cu totul necunoscut, mai rau
decât China, Iaponia, Sumatra si ostroavele oceanice ale mâncatorilor de carne,
despre care mai vorbeste, cu ilustratii, câte un "Ziar al
calatoriilor". Prutul, îngustul râu mâlos, lutos, râpos, nu mai e o apa
dunareana, ci o prapastie uriasa prin care se despart doua lumi ce nu pot avea
nici o legatura între ele. Cutare pe care împrejurarile îl aduc în judetele
marginase priveste în linistea amurgitului spre malul rusesc de pe care se
ridica fumul vetrelor si chiotele pastorilor ce-si strâng vitele, priveste,
zic, cu aceleasi nelamurite sentimente de melancolie, fara dorinta de a sti, cu
care va privi peste o clipa la pavaza de aur sters a lunii, unde se zice ca ar
fi munti si lacuri si ramasite vechi de fiinte care au fost vii.
Daca vorbesti despre Basarabia cu un om
luminat, cu unul în adevar luminat, care ceteste, gândeste si spune ce trebuie,
iar nu cu obisnuita dârdala, în mintea usoara a caruia joaca tot felul de
dracovenii nefolositoare si neîntelese, el va face cu mâna un semn deznadajduit
când se va pomeni de dânsa. Aceea e tara muscalului, care ia oricând si nu da
niciodata îndarat; pe malul stâng al Prutului nu se va înfige în vecii vecilor
steagul cu stema în care s-a cuprins zimbrul lui Stefan cel Mare! Mostenire
pierduta pentru totdeauna! Frântura de trup viu aruncata în gura lupilor
nemilostivi! Si ce ai putea sa stii macar despre pamântul pe care-l pazeste, îl
apara de orice atingere a spiritului, de orice flacara a inimilor, straja aspra
a cazacilor biciuitori? Iar, daca ai razbate chiar ca sa afli, care ar fi
folosul? Teranul nostru de aici din tara chiar, asculta prea bucuros vorbele de
momeala ale naimitilor cari pomenesc de fericirile ce cad asupra satelor si
saracimii în stapânirea larga si bogata a împaratului de aceeasi lege ; ce
poate sa mai fi ramas pentru noi în inima teranilor basarabeni, mai bogati - se
zice - decât ai nostri? Preotimea n-are de ce sa se plânga; ba dimpotriva
rostul ei e mai mare într-o tara unde icoana sta alaturi cu armele împaratesti.
În sfârsit, pe patriotismul negustoresc si al unei boierimi ruinate, crescute
în scoli straine, cine s-ar putea razima?
Socoteala e buna pentru cine nu întelege alta
viata româneasca decât aceea ce se poate capata prin unirea cu România. La
aceasta însa n-avem dreptul sa ne gândim astazi, fata de Basarabia mai putin
înca decât fata de orice alt pamânt pe care l-am pierdut politiceste. Cu totul
altfel se înfatiseaza lucrurile când pornim de la faptul ca, materialiceste,
noi n-avem înca, prin munca teranimii noastre, acest pamânt, ca legatura cea
mai tare între dânsul si neamul nostru nu e rupta, si ni punem ca întaie
întrebare daca acolo unde e acelasi trup n-ar putea învia acelasi suflet, daca
nu s-ar putea chema viata în membrul amortit numai.
Descrierea de calatorie a profesorului Weigand,
cercetatorul cu staruinta al limbii noastre, si câteva scrisori pe care le-a
suflat catre mine un vânt norocos ma ajuta sa spun ca Basarabia nu e asa de
închisa, asa de adormita, asa de pierduta - din punct de vedere national si
cultural, zic, nu iredentist -, cum s-ar crede.
Cei ce stateau în fruntea lucrurilor la 1812
joaca astazi mai mult un rol de parada zadarnica. Daca ar fi fost boieri mari
în numar mare, pastrând legaturile de familie si de interese cu Moldova, ar fi
iesit, desigur, altfel. Dar asa, cu câtiva veliti dezradacinati si cu o multime
de razesi saraci, rusificarea, înstrainarea a putut merge rapede. Unii din
boieri stau la Chisinau, altii pe la tara, unde nu vei fi primit bine, ca în
Ardeal, ca în Bucovina, numai pentru ca esti român de aiurea. Altii au
zburatacit în vasta lume ciudata a Rusiei tuturor neamurilor - America de Nord
a despotismului.
Negustorii sunt mai ales evrei si greci, în al
doilea rând bulgari, rusi. Evreii nu sunt nicaieri mai parasiti în voia
murdariei si întunecimii: Orheiul nostru strabun, Baltile sunt adevarate
cloace, care s-ar putea asamana doar cu gunoaiele mahalalelor din China.
Grecii, cari în 1812 au fost mai bucurosi de Basarabia decât de Moldova, sunt
capeteniile evreilor; ei sunt marii negustori si arendasii cei mari: grecul
Sinadinos e cea mai puternica punga din Basarabia. Specula pamântului se face
în cel mai nerusinat chip de tovarasiile greco-ebraice.
În fruntea satelor stau pristavii terani si
preotii. Preotii Basarabiei sunt "moldoveni", bucurosi daca pot ceti
la slujba din carti "moldovenesti" cu buchi (caci multi nu stiu
cartea latineasca în care scriem noi). Ar fi bucurosi si de alte carti, daca ar
fi de acelea pe întelesul lor si daca s-ar gasi cine sa le trimeata. Sunt
oameni buni, pe cari nu trebuie sa-i uitam.
Teranul nostru, pentru care o suta de ani nu
înseamna nimic, e asa cum a iesit de supt frâul lui Constantin-Voda Ipsilanti
pentru a trece la împaratul pravoslavnic. Carte ruseasca nu stie, fiindca
scoala de sat tine trei ani de zile numai, si în fiecare an numai cinci luni.
Daca ramâne în sat - si ramâne mai totdeauna, caci acolo se traieste în caste
-, el va uita putina ruseasca ce deprinsese. El stie ca aceasta limba îi
foloseste, dar, neavând consateni rusi în numar mare (cum e în Bucovina), n-o
poate însusi în adevar si pastra. Cei ce se fac preoti nu uita ca s-au nascut
într-un sat românesc si cauta sa se întoarca acolo sau în altul. Câtiva, în
sfârsit, trec la Universitati, dar nici aceia nu pierd legatura cu neamul din
care au pornit. Prin orase departate, prin strasnice locuri de osânda, unde
i-au aruncat avânturile lor liberale, ei scriu româneste, cerând carti, si
anume "carti de cultura si istoria neamului nostru", zice unul,
"mai serioase si documentate". "Foarte as vrea", spune un
altul, "sa aib carte postala cu chipul Universitatii din Iasi: am auzit ca
zidirea e foarte frumoasa". Si un al treilea se bucura astfel de
reinstalarea limbii noastre în Chisinau, singurul oras în aceasta mare
salbaticie fara drumuri, fara luminat, fara strade: "Câtiva ani înapoi era
o mirare daca auziai limba moldoveneasca pe strada Chisinaului: nimeni n-o vorbia
afara de teranii veniti de la sate. Iar acuma în toate zilele aud inteligenti
vorbind moldoveneste". Pana departe peste Nistru, dulcea noastra
moldoveneasca triumfa, suna biruitoare între neamuri.
Acestea se întâmpla fara nici un amestec al
nostru, caci noi dam Basarabiei numai... dezertori. În locul acestor fii
rataciti cari pleaca batjocurind tara, ar trebui sa ne descoperim basarabenilor
prin carti. Si parca-mi suna la urechi aceste cuvinte simple si grave:
"carti de cultura si istoria neamului, serioase, documentate"... Si
pe întelesul tuturora. Carturari înfumurati ai unui popor de terani fara
învatatura, spuneti câti ati scris de acestea, cu câte ati putea racori setea
celor cari le cer în Basarabia uitata?
1904 (Samanatorul,
anul al III-lea, nr. 52.)