TREI ZILE ÎN BASARABIA

 

Mal basarabean înecat în ape de inundatie, care aici nu­si mai arunca valurile asupra terasamentului, ci se rasfata larg, linistit ca în locuri luate statornic în stapânire. Deasupra -, puzderia frunzisoarelor rotunde, facând aproape o pânza verde, frageda si între ele se rasfata rotunda floare plina a nufarului alb, potir de foi groase batute, ori punctul de aur al floricelelor marunte care-i sunt vasale.

Prin salciile cu trunchiuri chinuite, cu luciile frunze palide atârnând a jale se zbat mari pasari albe venite de deasupra Prutului; între ramurile despletite, ele se trudesc stângaci neizbutind a-si ascunde trupul plin.

 

Vechea linie ruseasca pe traversele-i puse pe pamântul gol se întinde drept de-a lungul termului, trecând peste prapastii, pe poduri subrede de lemn, pe când alaturi grupe de muncitori, condusi si ajutati de soldati, taie malul de lut în terase si deschid drum largii linii cu podurile înalte de otel, semn mândru al stapânirii românesti revenite pe pamântul ei de drept.

Locuinte rare în margenea lanurilor de porumb, zdravene fete cu picioarele goale în polcute si rochii de cit cu colori sterse privesc la trecerea trenului.

 

Înainte si dupa Reni, a caror silueta ruseasca de trufase biserici urâte se pastreaza neatinsa, trecutul de acum opt - numai opt ani - pare deplin îngropat. Îl aminteste ciudata sosea cu panglicuta centrala de pavaj solid, foarte îngust, dar mai ales casele distruse de razboi si revolutie - una din ele cu turnul de lemn rasturnat ca un osândit care si-a primit gloantele-n piept - si mai ales uriasul cimitir de locomotive stricate pe coastele carora se sterg de ploi slovele chirilice. Abia câte o sapcuta. Toti, pana la evreii cari schimba hârtii de banca pe peroanele garilor, s-au învatat cu palaria europeana. Si nu se aude decât româneste de jur-împrejur.

 

Dar ceea ce se desface mai limpede, ca simbol al venirii noua, e soldatul. Bine îmbracat, el are în ochi flacara de constiinta a misiunii pe care o îndeplineste aici. El comanda si el apara. Si aceasta se simte din fiecare privire, din fiecare gest al lui.

 

* * *

 

De aici Bugeacul.

E plin de roada anul acesta si, alaturi, de floare. Bielsugul a adus bucuria sau macar mângâierea în casutele de chirpici galben, lasate de obicei supt coperisul jos de trestie, fara acoperisul senin al varului. La cârciuma de înfatisare orientala se discuta afaceri. În curtile devenite arii caii calca snopii desfacuti; uneori sunt înhamati la un valatuc, la o caruta, la o sanie pe care o conduce copilul. Femeile vântura paiele si umplu de praf blond întregul cuprins al micii gospodarii.

Cu toata lipsa de apa buna - se bea în gari un gretos lichid opac -, pomi, dar mai ales salcii cu crengile rotunjite ghem si salcâmi s-au prins pretutindeni, în curti chiar sau pe întinderea câmpului de lut ori de nisip.

Si, pana departe, Cahulul, apoi Ialpugul, care începe ca un brat de mare, îsi rasfata apa de argint în care de pe luntri se întind navoadele.

 

* * *

 

Si aici a fost un trecut care s-a dus. Din Tatarlâcul urâtilor nogai, cu fata botita a ramas numele. Cutare halta se cheama: Hagi Abdul - ierte-l Allah pe mongolul care si-a înfipt aici parii cortului de pâsla! Casa de chirpici, atâta de smerita, durata de mâni dibace în a framânta glodul bugecean, e mostenirea celui care s-a dus fara urma. De la el vine dragostea, grija pentru vastele cirezi de vite albe, rosii, negre, care-si încearca pasii în cozile ghiolurilor. Tot de la el turma de oi asternuta ca un muschi pe coaja pamântului ars de soare.

La femei, ulcioarele sprijinite în echilibru pe coromâsla, tulpanul legat supt barbie si fluturând pe spate, sfiala în mers si în tinuta.

Atât. Iar de la rusii oficiali - nimic.

 

* * *

 

Caut desertul si nu-l gasesc. Aceeasi floare pe câmp, acelasi ogor de roada. Numai ici si colo coaja galbena e acoperita de scurta iarba a oilor.

La statii se coboara încet proprietari cu cizme; câte un teran rus, cu sapca si mustati rare, sta pe o banca. Dar tipul tare, plin al teranului moldovean supt caciula tuguiata, domina, si al fetei cu parul netezit în jurul obrazului rotund si cu o floare împlântata în cozi.

Si acum trecem pe lânga un imens lagar de porumb ca în partile cele mai fertile ale terii, pe când, în margenea liniei, scaii ridica marete flori rosii si, cu papadia galbena si coada soarecului alba, cu busuiocelul albastru, nesfârsitele imortele râd din stralucitorii lor ochi vinetii.

Pe muchi, sprintena caruta cu calutul marunt alearga.

 

* * *

 

Valul lui Traian se iveste prin dunga-i samanata de movile. Un sat cu casele albe e lipit de coasta din fata. Si de-acum înainte drumul se strecoara printre astfel de pareti scrijelati de hotarele ogoarelor. Jos, unde inundatia se retrage lasând ierburi pleostite în noroi si pamânt crapat supt caldura, balaria de stepa se rasfata, ori într-o neregula capricioasa ori în matasoase învaluiri lucii. O lume de pasari îsi are aici lacasul: sperioase rate care bat pripit, în stol fugar, din aripioarele albe, smerite lisite rotungioare cu pliscul plecat spre pamânt, calmi cocostârci filosofici procedând la strângerea broastelor din mlastini, pe cari si le chitesc de la înaltimea vastului lor zbor planat, vulgare ciori gata sa se prinda de orice prada, si chiar, ici-colo, soimi dârji cu sânge ca de prada pe gusa umflata. Trenul zburataceste o clipa aceasta lume rasfatata de bielsugul pestilor, care se lasa apoi, hot mare lânga hot mic, fara rivalitate, la masa comuna.

 

* * *

 

O tovarasie pentru pâne o formeaza si oamenii din aceste locuri. La Traian-Val, la Taraclia, pe locul marilor centre disparute ca Tentul, Rusia a gramadit amatori, din toate neamurile, de mâncare grasa. S-a alcatuit astfel un tip general de colonist, care comunica numai în vorbirea vulgara a limbii stapânului. El se înfatisaza în nesfârsite variante: de la proprietarul de tara cu sapcuta eleganta, haine de postav fin si neînlaturatele cizme, de la purtatorul uniformei românesti prin gari, de la doamna blonda în largi stofe albe, pâna la flecustetul de fetita cu codicioanca de cânepa, care se cearta pe lei cu calatorii, la vânzarea harbuzului rece, pana la teranul de îmbracaminte anonima, cu palaria pe ochi sau sapca pe ceafa, care leaga zdrente disparate de toate colorile cu brâul ce se târâie.

Apoi catapeteasma de dealuri scade, terenul se egalizeaza, albele rasfirari de sate dispar la înceata urcare spre nord.

 

Mori de vânt de sistem turcesc; case de acelasi tip cu acoperisul greu de tigla; terani cu ochelari si terance în fuste de oras; colonia începe. Omul abstract, plugarul de duzina, anonimul etnic pe care Roma slava a Rusiei l-a samanat aici în pustiu, în pustiul prin nelucrare, atât de larg înca si azi, cu mâna ei imperiala, darnica de pamânturi furate.

Aici sunt nemti. Aiurea lipoveni si tot felul de neamuri în margenea vastelor pamânturi nelucrate pe care le manânca buruiana grasa, sau a lanurilor de porumb care nu par a se mai sfârsi.

Sate fara halta, cu oameni înradacinati fara o idee neteda a statului din care fac parte.

 

* * *

 

Cum linia ne duce pana spre mijlocul Basarabiei, avem acuma pe costise marile sate vechi prospere, cu casele albe, purtând adesea coperisuri rosii, între livezile cu copaci alesi.

Se recunosc lesne stratele culturale dupa aspectul caselor. Locuinta luminoasa, primitoare, înflorita de un zâmbet, cu cerdacul sprijinit pe stâlpi, uneori delicat sculptati, - am observat si un fel de dizgratios cafas închis între dânsii -, cu ferestile margenite de dungi albastre, e de la vechii moldoveni. De la tatari bucataria de ciamur supt stuhul buhos. Tot de la ei pivnita exterioara, având sus o încadrare de piatra cu niste bombite ca pe pietrele unui cimitir musulman. Asijderea si cuptorul de pamânt, grosolan facut, de mâni grabite, stângace. Iar Rusia da acoperisurile de tigla sura-albastrie, unele si din 1924, purtând în mari litere cirilice anul si initialele proprietarului, dar mai ales marea, capatânoasa biserica, a carii cupola umflata ca o ceapa în plina maturitate face un contrast asa de displacut cu liniile clasice ale încadrarilor de usi si ferestre si ale pilastrilor.

 

Iar omul, vag, neîngrijit, zdrentaros si pleostit, are de la stapânii de ieri, ca sa nu apara într-o camasa înnegrita, bluza rosie sau mai adesea albastra, taiata fara cea mai mica grija de cochetarie si eleganta. Pe cap îi e indiferent ce pune si cum pune. Instinctul de frumuseta nu-l afli nici la femei.

 

* * *

 

La Basarabeasca, punct de legatura între linii, nevoile acestui centru de circulatie au creat o insula de românism cult în margenea grupului de evrei speculanti de la Romanovca, strivitor pentru cele doua mahalale crestine.

Pentru copiii din statie, peste o suta, este o scoala anume, cu un tânar învatator din Husi. La restaurant pe pareti o oroare patriotica: Visul dorobantului, cu un ridicul cap mustacios din caciula caruia rasare însasi România Mare, chipurile Regelui si Reginei binecuvântând de sus, din medalioane!

 

* * *

 

De aici linia Cetatii Albe apuca spre nord-est peste pasuni si lanuri de porumb. E un tip general moldovenesc, cu mai putina energie si varietate în linii.

Satele sunt mai toate straine. În fund, la Tarutino germanii îsi au centrul, cu gimnaziu: în fiecare an pana acum tineret cult de acolo venea în numar mare la cursurile mele de vara. La Anciocrac, odata Borodino, se înalta cosurile unei fabrici luminate cu electricitate si cocheta gara în stil secesionist rusesc e plina cu fete în albe toalete de vara, "svaboaice", foarte bucuroase când li se vorbeste în limba lor. Întregul grup îsi datoreste fiinta occidentalismului, "europeanismului" lui Alexandru I, cezarului rusesc biruitor asupra cezarului francez Napoleon. Lingusirea si recunostinta s-au unit pentru a face ca aici harta însasi sa cânte gloria victoriilor din departatul Vest, Leipzig, La Fčre Champenoise, Paris. Câti din locuitorii de azi mai stiu originea acestor eroice nume din epopeea plina de glorii si de durere!

Se lasa noaptea cu o jumatate de luna palida în cerul limpede. Câmpia pare prinsa toata într-un fir de beteala nesfârsit de usor pe care un gest ar ajunge ca sa-l ridice spre izvorul de lumina. O pace imensa. Ti-e rusine de vulgaritatea masinei care te duce lasând în urma cadrul convorbirilor si râsetelor banale si semnul de amintire al cojilor de pepene. Apoi în vagoanele chior luminate ultimul dintre rezistentii la oboseala adoarme. Vom sosi abia spre unu' la Cetatea Alba.

 

* * *

 

Dupa asa de buna primire a prietenilor si autoritatilor - parintele Taureanu, fost senator în Parlamentul Unirii, Polihronie, directorul liceului de baieti, administratorul Traian Mardan, harnicul, pasionatul cercetator istoric Avakian -, strabatem în noaptea târzie orasul umed de o recenta si neasteptata ploaie. Mari case banale, de înfatisare veche îngradesc strade ca de obicei pe aici, foarte largi, roatele alunecând pe nisipul brazdat în toate sensurile. Un ceai învioreaza trupurile obosite, si pe geam a doua zi se joaca raze de soare.

 

Întaia grija e sa vedem cetatea, aceea despre care în vremea fara sperante si fara încredere - si cine ar fi putut prevedea minunea, Nemesis pedepsitoarea? - o cercetam în trecutul ei, adunând fapt de fapt din cursul secolelor pentru a-i lega povestea schimbatoare, dar totdeauna mareata si tragica.

Nefiind pe o înaltime, cum o înfatiseaza unele stampe vechi, de constructie imaginativa, trebuie sa fii aproape de dânsa ca s-o vezi de pe uscat. Catina si buruienile, scaii si spinii acopar zidurile exterioare, de o constructie care se pare a fi mult mai noua. Dincolo de risipa lor, santul, foarte adânc, taie pana în argila stratul superior de nisip fin. Suviti de apa se mai încolacesc în profunzime. În dosul acestei brazde largi, piatra galbena, solida, scoasa din malurile Nistrului, cladeste straturile ei acumulate pana la mari înaltimi, ispravindu-se prin dantelele crenelelor darapanate.

 

Rasaritul n-are o asa de formidabila opera de aparare. Trei civilizatii au trebuit sa lucreze pentru a o lasa, cu neputinta de distrus, celei de a patra, a turcilor otomani, cari, afara de urâte moschei si de unele mici detalii, n-au facut decât sa pastreze ce era necesar unei mici garnizoane, menita sa dispara la cele dintai ciocniri cu o Rusie organizata european. Avem a face cu un milenar proces de tehnica militara, absolut impunatoare, si, în acelasi timp, de un perfect echilibru artistic, întregul aparând ca un coronament de stânci palide al malului blond.

 

Din maiestoasa poarta veche, de mult s-a smuls stema, gasita în darâmaturi si mutata la Odessa, a vechilor domni moldoveni, cari venisera sa restaureze cladirea bizantina, refacuta de comandantii genovezi în Marea Neagra. Undeva numai, sus, în stânga e frontonul sculptat al unei feresti.

Soldatii nostri, comandati de un colonel, marinarii "Bazei navale" stau astazi de paza între zidurile - între "murii", zice vechea pisanie, - cari cuprinsesera pe pârcalabii si ostasii urmasilor lui Alexandru cel Bun si pe aceia ai lui Stefan cel Mare. În cele trei curti pecetluite, în colturi cu formidabile bastioane, în parte numai sfâsiate de gheara distrugatoare a vremilor, buruiana coapta, raspândind pulberea-i fina galbena, e însa singura locuitoare. De pe palidele pietre în cimentul carora e prinsa toata ramasita sfarâmata a ruinelor antice, mortier înrosit, ca de sânge, de fragmentele marunte ale amforelor elenice, s-au sters, afara de slabe urme ale unui învelis rosietec, turcesc poate, tencuielile de odinioara. Nimic din încadrarile de usi si feresti asa de bine pastrate pe alocurea la Hotin. Portile au fost smulse din tâtânile care ele însesi, roase de rugina, au cazut: s-au taiat în atâtea locuri groasele bârne de stejar, sprijinitoare. Dar uneori resturile de lemn închise între pietre au frânghii prinse cu piroane a caror destinatie nu apare limpede.

 

Într-un colt, d. Avakian si comitetul pentru conservarea Cetatii, care i-a restituit glacisul si a înlaturat postul de tragere la tinta si cisterna de petrol, au facut deasupra pivnitelor fara fund, supt boltile rotunde, de evidenta constructie bizantina, o odaita de muzeu ale carii feresti se deschid asupra albastrului Liman, larg ca o mare. Alaturi zace o frântura de cadru, cu liniile deosebit de elegante.

Jos, apa linge ultimele pietre rostogolite din ziduri si puternica proptea noua adausa de zelul pastratorilor de astazi. De sus cad necontenit macinaturile de vase rosii si negre, aschiile de sticla antica irizata. Colo iese din mal o bucata din greceasca Tyras - de unde pentru turanici numele de Turla al Nistrului -, în simple linii de piatra indigena. Marmura a fost carata aiurea, ca la pragul "bisericii grecesti". Monede pare ca se mai culeg numai cu greutate.

 

Dupa cataratul pe muchi acoperite cu iarba lunecoasa, pe capricioase puncte de sprijin ale pietrei ruinelor, suntem sus la nivelul portii pe care la 1484, dupa ce ultimii pârcalabi ispravisera toate mijloacele de împotrivire si trupurile zaceau îngramadite topindu-se de caldura în ziua de vara, turcii lui Baiezid al II-lea întrara, inaugurând o stapânire care trebuia sa tie mai mult ca trei sute de ani. Nici de aici, de pe laturea cealalta, enorma îngramadire de pietre îngrijit taiate nu face impresia maretiei sale incomparabile.

 

La biserica greceasca, atribuita lui Stefan cel Mare - afara de clopotnita alipita în fata, - si pastrând paraclisul unde legenda pune întaiul mormânt al mucenicului Ioan cel Nou mutat de Alexandru cel Bun, de la genovezi, înca stapâni, în Suceava lui.

Totul e prefacut si spoit în colori tari, cu solemni sfinti naivi, purtând inscriptii slavone. Numai într-un colt o veche piatra, poate din al XVII-lea veac, are aceasta inscriptie greceasca: (anul lipseste). "În luna lui iulie, aici zace robul lui Dumnezeu Ioan al lui Panaioti cârmaciul". E împodobita cu doi chiparosi de jale, întocmai ca în lespezile funerare ale Orientului musulman.

 

La biserica armeneasca, zidire lungareata, joasa, în mijlocul unei vaste curti napadite de buruieni, fara pomi, cari de fapt cresc cu greu aici, si fara flori, ne asteapta surprinderi. Cele dintai elemente ale edificiului pot fi foarte vechi, caci Cetatea Alba a fost de la sfârsitul secolului al XIII-lea, ca si Caffa, un centru armenesc important. Din lunga-i existenta biserica pastreaza mai multe pietre de mormânt de un mare interes, si prin inscriptiile publicate în traducere româneasca - în curând în facsimile - de d. Avakian si prin ornamentele stilizate - chiparosi, uneori aplecati a plângere - sau copiate dupa florile si frunzele naturii. În interior, pe lânga cňpii slabe de tablouri occidentale din veacurile al XVII-lea si al XVIII­lea, adesea cu delicate cununite de argint sapat pe capetele sfintilor, câteva legaturi de metal - una si cu pietre scumpe - care, fara îndoiala de pe la 1400-500, sunt de cea mai fina executie, ca admirabilul Hristos pe cruce, cu care s-ar putea mândri orice muzeu.

 

Orasul nou pastreaza si el multe amintiri din vremea turceasca, prin zidurile de piatra unsa cu lut care încunjura casele, prin caldarâmul neregulat care acopere ulitile. Se pastreaza chiar casa joasa, sprijinita pe proptele de piatra, în care murahazii de la 1826 au încheiat vestita conventie de la Akkerman prin care s-au smuls turcilor domnia pe viata a voievozilor nostri si fagaduiala unui Regulament Organic. E necesara o inscriptie pe aceste ziduri, astazi proprietatea unui particular. În curtea casutei un câne ne latra speriat, un copil îl întrece în spaima, pe când o doamna la fereasta însira cartile de joc ca pentru o gâcire a viitorului.

 

Venirea ruseasca a dat cazarmi, cladiri oficiale -, una din ele e liceul de fete, care desigur are nevoie de alt local -, ca si scoli: liceul de baieti e un edificiu alaturi de care cu greu am putea pune un altul ca spatiu, igiena si perfecta adaptare. Culoarul care-l încunjura e scaldat în lumina. Pana în cele mai mici amanunte e o grija de material si de lucru care face cea mai mare onoare si ziditorilor si supraveghetorilor. Orasul are si o scoala normala.

 

Oamenii bogati de pe vremuri si-au ridicat ici si colo masive locuinte în caramida aparenta galbuie, fara lustru, care da o înfatisare stearsa si trista; nimic nu subliniaza mulgrile, care se pierd în aceasta lâncezeala a tonului.

Oras creat oficial, vechiul Akkerman al tarului n-are mahalale si, deci, nici moldoveni de obârsie. Acestia s-au împrastiat, s-au pierdut. Nu sunt nici cartiere evreiesti ca în partile de sus ale Basarabiei. Ansamblul are supt raportul national un caracter anonim si rece.

Pana la unirea cu România, pe aici se scurgeau spre Odessa fructele, vinul si alte produse ale Basarabiei de Sud. Acuma acest debuseu e cu totul închis. Coasta din fata e dusmana, si doar daca de vreo doi ani încoace se cruta bombele si incursiunile. Marii negustori de vinuri, cu pivnitele pline, dau faliment. Statul nu cauta noi locuri de vânzare, si cele doua trenuri personale pentru calatori abia pot servi comertului. E aici o întreaga opera de întreprins, dar pentru aceasta administratia n-ar trebui sa fie aservita politicianismului în continua fierbere. Trebuie sa se înteleaga ca în Basarabia n-a venit înca vremea egoistelor lupte de partid si ca orice bunavointa si orice putere trebuie puse în valoare.

 

* * *

 

La câtiva kilometri mai departe pe malul Marii e satul Saba, de fapt Sabag, ale carui rosturi sunt vrednice de tot interesul.

Odata asezare tatarasca, parasita, cu vechile-i vii paraginite al caror trunchi era "gros ca un copac". Locuitorii musulmani se împrastiara. Era vremea când Alexandru I îsi urmarea idealul de prefacere a Rusiei; noua si vechi, dupa modelul Apusului, pe care politica lui de învingator îl domina. Crescut de acel La Harpe al carui curs de literatura mucezeste de mult în biblioteci fara nici un cetitor, dar care a fost un nobil spirit de "filosof" binefacator, împaratul a vrut sa arate stima pentru acest învatator al sau si chemându-i compatriotii la destelenirea noii provincii în partile ei pustiite prin exodul tatarasc. Un om întreprinzator, nebiruit în urmarirea planurilor sale, îi servi pentru aceasta, elvetianul Tardent. Cu ajutorul bunilor moldoveni expropriati, se întemeie, nu fara multe greutati, colonia de vieri, care, în câtiva ani, ajunse prospera în jurul bisericutii ei calvine. Din casutele cu coperisul de stuf si sindrila de la 1840 înca se facu, pe ambele laturi ale largii si frumoasei strazi, colectia de castele si de puternice gospodarii, care trezeste admiratie pentru munca ordonata a acestor oameni, capabili de a trece cu

izbânda prin toate greutatile.

 

Pentru noi e o placere sa auzim pe malul Nistrului sunetele armonioase ale limbii franceze. Uneori ea e vorbita, cu un accent rusesc, si chiar cu oarecare greutate. Caci, dupa Alexandru I, sistemul se schimba. Vecini germani fura impusi, si satului rusesc de alaturi, cu mândra biserica în stil moscovit, i se dadu toata îngrijirea. Limba de administratie deveni cea ruseasca. Caracterul oriental ajungea, cu toate noile imigrari, sa domine pe cel de la început.

Astazi, germanismul înainteaza constient si solidar, sprijinindu-se pe o întreaga organizare, în acest sud basarabean, contra insulei franceze. N-avem dreptul de a stavili nici un progres al nationalitatilor cuprinse în statul nostru. Dar e o datorie sa ajutam pe cei cari samana prin grai si spirit mai mult cu noi. Si elvetienii de la Saba merita si concursul statului si al societatii românesti.

Cu atât mai mult, cu cât buna lor stare materiala e, de la închiderea granitelor si de la deprecierea monedei, serios amenintata. Vieri, cari n-au unde-si vinde produsele, ei trebuie sustinuti. Si pentru aceasta e necesar sa-i întrebam întai pe dânsii ca sa stim directia în care li putem fi de folos.

 

* * *

 

Pe alt drum, spre Volintirovca - sa zicem Volintiri, - mare sat moldovenesc la Nistru cu 11 000 de locuitori, biserica mare, iarmaroc si sectie a Ligei Culturale, cu biblioteca si muzeu, acestea din urma opera a maiorului ardelean, a administratorului venit si el tot din Ardeal, a preotilor si a tinerei învatatoare absolvente a scolii mele de misionare.

Nu e un drum, ci vechiul sleau, taind larg sesul, fara a coborî piatra în nisipul si luturile lui. El trece pe lânga câmpi secerati în cari movilitele de grâu taiat zabovesc din lipsa vitelor, vândute în anii de cumplita seceta, si pe lânga porumburi în margenea carora joaca milioane de musculite flamânde. Suim si coborâm printr-o regiune de blânde dealuri cu totul lipsite de pomi; în lina lor rotunjire, ele samana în mai putin vioi si variat cu luncile moldovene ale Siretiului.

 

Satele sunt foarte rare, dar de mari proportii. Rar câte unul de moldoveni. Încolo, germani, ucraineni de la Staro-Cazaci (Cazacii Vechi), catapii au folosul câmpiilor de hrana. Terani din generatie în generatie, cei dântai lasa pe unul din ai lor la câmp, ceilalti întrând la mestesuguri sau înaltându-se catre profesiile libere. Din vechile sate se formeaza noi asezari, toate cu aceleasi largi ferme, cu aceleasi vite alese, cu aceleasi cooperative si cu aceleasi vechi datine (se treiera cu caii ca si în satele românesti, bulgaresti sau rusesti).

 

Pe drum, carutele cu cai duc gospodari cu sapcute, în haine fara coloare, cu cizme, obrazul adesea mâncat de o barba neîngrijita; femei groase sunt cocotate în fundul carutii. Toate acestea arata soliditate, bielsug, munca, dar pitorescul, frumusetea lipsesc prea mult. Aiurea unde nu e dezradacinata, rasa germana le are - si în ce proportie!

 

La Volintirovca, preotul cel tânar se plânge public, în cuvântarea ce-mi tine, de stricaciunea morala de dupa razboi: lipsa de respect pentru autoritati, nefrecventare a bisericii, marturii false, certe si batai. Cei de fata sunt însa oameni de toata omenia. Vad cu placere pe lânga surtucele rusesti fara coloare un frumos port taranesc alb. Biserica are înca buzduganul si unul din steagurile cazacesti: celalalt a fost luat de un domn colonel "pentru muzeu", vor fi fiind la Muzeul Militar din Bucuresti? Celalt preot îmi vorbeste de haosul produs prin înnoirea calendarului bisericesc; masura electorala a ministrului de Interne a înrait si mai mult situatia: preotii sunt învinuiti ca au vândut legea catolicilor, bisericile sunt pustii; au fost de doua ori Pastile, si hramurile nu se mai tin. E un dezastru moral pe lânga cel material, venind din anii de lipsa, când nu s-a luat nici o masura eficace de ajutor; la iarmaroc lumea vine zapacita, fara încredere în ban.

 

Ne întoarcem pe alt drum, care taie tara cale de saizeci de kilometri, cu întâlnirea unui singur centru, un adevarat târgusor, Bairamcea, vechi cuib tatarasc, asezat lânga gârla împutita Hagi-derč, adevarata cultura de broaste. Soseaua - daca se poate zice asa - e brazdata parca anume, si, lucrându­se la telegraf, un stâlp e lasat în curmezis; fara o miscare desperata a soferului ne zdrobeam de dânsul. La trecerea râuletului, masina ramâne înfipta în adâncul mâlului putred.

 

Târgusorul se stravede prin noapte în fata, cu pomii si turnurile lui. Apelul la sectia de jandarmi - cari, trebuie sa spun, aici si aiurea s-au aratat disciplinati si omenosi - e zadarnic: în sat nu sunt cai sau vite de ajutor. Dar o legiune de cobolzi barbosi cu sapci si pantaloni albi rasare pe negreata câmpului. Poarta frânghii si lopeti. "Ce cai", striga unul în ruseste; "eu sunt mai tare decât calul". Si picioarele goale întra adânc în namol, pentru ca masina sa fie liberata. Pretul: trei sute de lei în mâna si o camera sparta de frânghii. Ceata învingatorilor pleaca în triumf spre sat.

 

* * *

 

Dupa ropote de ploaie, cum, spune cineva, de ani de zile n-a pomenit acest Bugeac, plecam, supt picurile triste care se înviersuneaza, spre Bugaz, spre gura Nistrului, punctul unde limanul se uneste cu Marea.

Din luciul golfului pe care-l strabatem cu salupa pusa binevoitor la dispozitie de Baza navala, cetatea apare în toata puterea si frumuseta ei fara pareche. Liniile se desfasoara atât de depline, încât ai ideea ca nimic n-a cazut din zidurile ei galbui-sure, ca ea e pazita si locuita de oamenii ei din vremuri, ca în curtile netede strajerii Moldovei lui Stefan stau sprijiniti în sulite, ca guri de tunuri sunt prinse în deschizaturile rotunde, ca pârcalabii comanda în camarile bastioanelor si în paraclis preotul se roaga pentru norocul crestinatatii, ca steagul ce fâlfâie în vânt e acela, cusut cu aur, al Sfântului Gheorghe luptatorul.

În fata se rasfira casutele de sat ale Ovidiopolului, cu pretentiosul nume legat de falsa legenda a prezentei poetului la Tyras, nu la Tomi. Pe deal se rastignesc negrele aripi ale morii de vânt, si din târg turnurile bisericii se ridica albe. Acolo e republica moldoveneasca, satele fiind, pana la Dubasari, românesti, cu numele adesea corespunzând celor de dincoace. De-acolo, prin luntrile de pescari, vin stiri si îndemnuri, care fac pe câte unul, ca pe învatatorul de daunazi, sa treaca dincolo pentru a gasi mizeria; acolo se fac slujbele dupa vechiul calendar ca sa îngenunche pe mal credinciosii Basarabiei "catolicizate". Acolo sta primejdia si se pregateste amenintarea. "Sa o-nfruntam", zice parintele Taureanu, "nu numai cu armele, ci cu iubirea acestor oameni".

 

Limanul încretit de usoare valuri, e, supt nori, de un verziu laptos. Rari pescarusi albi se rapad la prada spre tarmuri; e atâta hrana doar mai departe, în largul Marii!

Doua luntri de pescari îsi umfla pânzele lor noi; la rusi una singura se strecoara lânga mal. Încolo e nesfârsita liniste. La dreapta, livezile, viile colonistilor din Saba, cupola satului rusesc dau viata termului jos.

 

Si, când ajungem, dupa un ceas de plutire, la Bugaz, cu frumosul sanatoriu de copii al d-nei Pelivan, cu vilele care adapostesc pe dd. Vaida si Ciobanu, farul, care serveste si de turn de observatie, anunta Marea, vasta Mare, a altora dar si, din vechi, a noastra.

Pe plaja de nisip, din care cresc lungi ierburi matasoase, valurile au samanat larg, ca niste flori de piatra, scoicile vietatilor ei care au murit.

 

* * *

 

La întors, satele pe care le acopere noaptea rasar în câmpia de roada, puternice colonii straine din opera lui Alexandru I: La Fčre, Arcis Sur-Aube (Arciz) cu drumul spre sângerosul Tatar-Bunar. Ce nebunie sa predici bolsevismul, moartea bogatilor, anularea proprietatii pamântului, acestor gospodari cu pasiunea ogorului si a banului! Niciodata teoria fanatica n-a fost mai oarba decât în lovitura de acum trei ani.

Si spre noaptea care vine, trenul, care nu poate servi aceasta proprietate agricola, se târaste mizerabil. Natura e un farmec în acest "pamânt tatarasc" cu sclipiri de Orient departat. Un câmp întreg e numai flori violete care îl îmbraca într-un vesmânt de coloarea ametistului. Si, când amurgul vine, cerul are brazde rosii ca niste rani proaspete. Neînteles de mult supt seninul spalat de ploaie întârzie ceasul misterios care e dorul de a mai trai al zilei ce moare.

În zori vom fi la Galati.

(Tipografia "Lupta", N. Stroila, str. General Budisteanu no. 8, Bucuresti [Casa proprie], 1926.)

HOME