Continuitatea spiritului românesc în Basarabia

de Nicolae Iorga

(1918)

 

PREFATA

 

De la 1812, data anexarii silnice catre Rusia, care a luat ceea ce a prefacut în "Basarabie" - Basarabia fiind, de fapt, numai partea de jos a terii, catre Dunare, - pentru ca n-a fost în stare sa pastreze la încheierea tratatului din Bucuresti Principatele amândoua ori macar Moldova întreaga, si pana la data proclamarii "Republicii Moldovenesti" pe care împrejurarile erau s-o duca mult mai rapede de cum credeau întemeietorii ei la unirea cu noi, cei din vechea Românie, a fost oare în Basarabia vreo întrerupere a spiritului românesc, macar în anume din clasele aflatoare acolo? S-a întins vreodata asupra acestei Moldove rasaritene, cuprinzând atât de mult din gloria trecutului luptator, care ni este comun, acea necunostinta a lucrurilor românesti, acea parasire a tuturor amintirilor, acea uitare de sine pe care o cred nestiutorii si pe care vreau s-o întareasca în mintile acestora oamenii cari socot, fara dreptate, ca un act politic se poate îndeplini, ca prin vraja, instantaneu, naprasnic, fara nimic din acea atmosfera culturala, din acea pregatire sufleteasca prin care singure popoarele pot sa ajunga la tinta lor, - restul fiind numai o întâmplare si o aventura?

La aceste întrebari vreau sa raspunda aceste câteva articole, care nu pot pretinde la alt merit decât acela de a înfatisa în legatura, ca o singura desfasurare, lucruri cunoscute, dar foarte putin raspândite si uneori în publicatii neaccesibile, si de a comunica tuturora fapte si stari care erau prea mult pastrate pentru singura informatie a cercetatorilor stiintifici.

I

 

În 1812 ceea ce s-a patentat politiceste ca "Basarabie" era, supt multe raporturi, în conditii de rezistenta mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a devenit o Bucovina.

Erau - data fiind si întinderea mult mai mare a teritoriului - si un numar mai însemnat de boieri, chiar din aceia cari purtau nume cunoscute. Unii dintre dânsii îsi aveau toata proprietatea rurala aici; altii aveau în Moldova cea noua ruseasca partea mai însemnata dintr-însa. Pe de alta parte, acesti cuceritori nu îngaduiau, ca ocupantii celeilalte parti desfacute din Moldova întreaga, persoanelor ramase la Iasi, în legatura cu domnul, cu "turcii", sa-si mai pastreze rosturi de stapânire si dincolo de Prut. Un termin scurt s-a pus pentru desfacerea mosiilor. În cele mai rele împrejurari, pe preturi de nimic, atâtea au fost capatate astfel de oricine, indigen sau mai ales strain, pusese la o parte un capitalas format prin comert; altele au fost luate de terani, cari, cu admirabilul lor instinct de câte ori e vorba de pamântul pe care l-au muncit si pe care nu-l pot desparti de însasi fiinta lor omeneasca, au facut imposibilul pentru a plati zecile de mii de lei care li se cereau. Dar multi dintre vechii fruntasi ai acestori tinuturi au preferat sa ramâie decât sa se vada siliti la o asemenea vânzare. Câte unele din familii s-au împartit, lasând pentru conservarea vechii mosteniri pe cutare din membrii lor în partea ajunsa ruseasca din Moldova lor.

Cu gramada se întâlnesc astfel nume boieresti în cele dintai chiar din actele ce privesc Basarabia. În cartea mea, Basarabia noastra, publicata în 1912, am adunat o mare parte din ele. Din documente aparute pe urma aleg pe cei doi Cantacuzini, Alexandru si Gheorghe, fiii lui Matei, pe vara lor Elenco, maritata cu Harting, pe Iamandiesti, pe un Septilici, un Andries, pe un Oras, pe un Bantas, pe un Hermeziu, pe mai multi Oatu etc.

Cei trecuti supt alt sceptru puteau spera, de altfel, mult mai mult ca mazilii nobilitati în Bucovina, o situatie politica într-o tara care, câtva timp, s-a bucurat de o larga autonomie, si chiar un rol în viata generala a imperiului. Un Alexandru de Sturdza putea sa li serveasca întru aceasta ca model de imitat.

Manastiri mari, bogate, cu vechi traditii de cultura, cu asezaminte scolare, nu existau. Varzarestii, Capriana, din al XV­lea veac, nu mai însemnau nimic; Chitcanii, deveniti Noul Neamt, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învatatura trezit în Moldova prin miscarea lui Paisie, dar, acesta însusi fiind rus, renasterea-i bisericeasca avea periculoase slabiciuni pentru acea civilizatie noua care era sa caute a deznationaliza pe moldoveni.

Scoli ca a lui Vartolomei Mazareanu în Putna bucovineana nu sunt aici. Dar este ceva care le poate înlocui. De la 1775 încoace, în Moldova se crease o folositoare scoala laica, mireneasca, dupa ideile "filosofice" ale Apusului, si Mitropolitul Iacov Stamati - al carui nepot era sa fie cel dintai si mare scriitor basarabean - o patronase cu vioiul lui spirit modern. În toata tara se creasera asezaminte în acest sens, si viitoarea Basarabie nu fusese lipsita de lumina lor.

Din fericire, si ierarhia bisericeasca ramase un timp în mâni românesti. Vladica cel nou de la Chisinau, continuator al Scaunului hotinean (si acesta al celui din Braila, pentru raiaua turceasca a Dunarii si Nistrului), a fost un adevarat si istet român, trecut prin mari demnitati eclesiastice în Rusia însasi, câmpulungeanul de vechi neam Gavriil Banulescu, a carui amintire trebuie împrospatata în Basarabia. Desi un strain fu asezat în noul scaun din acel Akkerman, care, Cetatea Alba a epocei noastre eroice, gazduise Mitropolia mutata apoi la Suceava, traditia nationala n-a fost parasita în Biserica. E vremea Bibliei de la Petersburg, a frumoasei Biblii copiata dupa a lui Serban Voda din 1688 si care a ajuns populara si în Moldova noastra si supt Gavriil se încep tipariturile religioase basarabene, cât de putine ar fi ele.

În acest cadru, cu un sistem de legi care e luat dupa al vechii patrii si dupa inspiratia bizantina de aici - un român de adoptiune, Manega, lucrând cu o întreaga comisiune la redactarea Codului pentru Basarabia - si cu o autonomie garantata, formal, de Alexandru I, prin statut, viata "moldoveneasca" putea sa continue liber în Basarabia tarului, ramasa pentru neam aceeasi Moldova.

II

 

Pe la 1812 nu putea sa existe o literatura "basarabeana". Viata intelectuala în Moldova cea întreaga era centralizata: ea se gasea toata la Iasi, câta era. Si trebuie sa tinem sama si de atmosfera din acest sfârsit de epoca fanariota, când influenta greceasca era mai puternica, mai asfixianta decât oricând - si ea a tot crescut pana la 1821, - când unii dascali si boieri ocrotitori puteau nadajdui sa confunde terile noastre într-o mare Grecie a viitorului, având acelasi spirit elenic ca si celelalte provincii ale ei: chiar când se scrie deci româneste, e vorba numai de traduceri, de prelucrari, de biletele de dragoste si tânguiri de o melancolie obosita si netrebnica.

Astfel tinuturile moldovenesti din rasarit se desfacura fara ca pe pamântul lor sa fi ramas cineva în stare sa arate, într-un timp când nici Iasul nu se pricepea s-o faca, durerea fireasca pentru sfâsiarea unui popor.

Se vorbeste de scriitorul basarabean Alexandru, Alecu Hajdeu (asa-si scria numele). E adevarat ca familia - el era fiul unui carturar foarte distins, care purta, pentru o fire polonizata, numele adevarat polon de Tadeu, pe care îl scria româneste cu doi d - îsi avea o mosie în Basarabia, lânga Hotin, pe lânga multe alte interese de afaceri în Bucovina vecina, de unde, oricum, pornise o înrâurire nationala româneasca. Dar omul foarte învatat, adânc cunoscator al limbii si literaturii rusesti, preocupat de chestii istorice si capabil uneori, când era vorba sa le dezlege, de a nascoci, cu multa dibacie, documentul trebuitor - ca un romantic plin de ironie ce era - se tragea dintr-un neam care înca de pe la 1670 parasise Moldova în suita exilatului domn Stefan Petriceicu, o ruda, si care de atunci avuse a face cu steaguri straine si cu carti straine. A fost cunoscut - si, de la Asachi încoace, care l-a tradus si în frantuzeste - e foarte admirat, pentru informatia, îndoielnica, din el, ca si pentru avântul literar si, mai ales, pentru puternicul sentiment de demnitate nationala "moldoveneasca" ce respira dintr-însul, discursul lui Alecu Hajdeu la deschiderea scolilor - rusesti - din Hotin. Dar cuvântatorul se interesa mai mult din punct de vedere familial ori din curiozitate de diletant, de trecutul acelei Moldove, al carii sol nu l-a calcat, în viata culturala a careia nu s-a amestecat si a careia limba, în multele-i studii, de trecut si de viata populara, publicate în revistele rusesti, n-a întrebuintat-o.

Scrisul basarabean era sa plece întai - pentru a decadea rapede, dar fara ca prin aceasta sa înceteze si constiinta româneasca în aceasta provincie - de la cineva care, cum spune el însusi, a fost totdeauna un desterat:

 

Mâhnit si pe gânduri sed posomorât

Cu un dor nespus,

Si-ntristat si dornic, traind amarât,

Ma uit spre Apus...

 

Acolo îi viata!

Acolo-i speranta!

Sa fim fericiti

De-am fi toti uniti!

 

Eu, tânar fiind,

Acolo lasând

Stramosesti mormânturi, frati ce ma iubea

Si plina de gratii pe Moldova mea

Dornic parasind.

 

Nascut poate în Iasi, fiu de boierinas moldovean, nepot de frate al marelui Mitropolit Iacov Stamati, cunoscator al acelor moravuri fanariote pe care le-a descris superb în dialogul cocoanei, cilibiului si dascalului învatacel al scolii domnesti din capitala Moldovei, Constantin Stamati ramâne dincolo de Prut la 1812, când era acum un om în toata firea.

O despartire fara revedere? O izolare? "Cordunul" cel nou al carantinei împaratesti taind comunicatia cu tara ramasa "turcilor"? Planuri de noi cetati otomane de-a lungul Prutului? Da, însa soarta a vrut ca relatiile, brusc si nemilos întrerupte, între cele doua farâmi ale Moldovei lui Stefan cel Mare sa fie reluate dupa câtiva ani abia.

La 1821 izbucneste dincoace miscarea grecilor. Românii nu se raliaza la dânsa. Peste carantina, familii boieresti, membri ai clerului înalt trec în Basarabia. Mitropolitul Veniamin se adaposteste la Colincauti; Dinu Negruzzi, cu toti ai lui, între care viitorul scriitor de frunte Costachi Negruzzi, se afla, un timp, la Sarauti, în aceleasi parti ale Hotinului. Atâtia parasesc chiar salasul lor de la tara pentru a vedea Chisinaul, unde noua ani de stapânire ruseasca nu adusesera decât doar largirea stradelor si ridicarea câtorva cladiri administrative, vechiul oras moldovenesc, fara înfatisare de capitala, fiind "desert si tacut" si înviorându-se numai prin sosirea acestor bejenari, zgomotosi si doritori de a se mângâia prin petreceri.

Atunci Puskin, gloria romantismului rus, locuia acolo, culegând impresii despre tigani vagabonzi si tigance amoroase, despre greci gelosi si despre tovarasele lor neastâmparate, si se arata înca vechea casa boiereasca în care a vegetat. Cei dintai fii de boieri cari se pregateau de cariere, între ei Alecu Donici, în asteptarea unei situatii în armata, priveau cu admiratie pe geniul întunecat al byronismului moscovit, si Negruzzi n-a uitat niciodata vedenia. Stamati învata limba noilor oficialitati si se pregatea a traduce pe Puskin însusi, pe Lermontov, rivalul acestuia, pe fabulistul Crîlov, probabil pe Chemniter si Dimitriev, pe prozatorul Sirovski.

Apoi, de la 1823 încoace, lumea se întoarse în Moldova. În sfârsit - izolarea? Nu. Caci, la 1828, în legatura cu greutatile din Orient, noul tar Nicolae facea ca trupele lui sa treaca Prutul - si ele erau sa ramâie în Principate nu mai putin de sase ani, în cursul carora aceiasi rusi au fost într-o Moldova si cealalta.

Atunci pentru întaia oara Stamati trece hotarul si vede, între altele, iarmarocul din Folticeni. El, care avea acum gata o mare parte din opera lui literara, descrie si acest pitoresc amestec de rase si de costume. Literatura Basarabiei, absolut moldoveneasca în tendinte, îsi ia astfel o data sigura de plecare.

 

III

 

În acest moment, pe la 1830, când în Principate începe noua literatura româneasca, scoala noua a românilor, ziarul, revista, almanahul, în care, în toate, se cuprinde, tot mai deslusit, idealul unor timpuri noua, unii dintre basarabeni sau, în genere, dintre românii aflatori, si cu mai vechi prilejuri, în Rusia, ramân legati numai de dânsa. Astfel Alexandru Sturdza, - caruia Stamati-i dedica Tânguirea unui orb - cu sora lui, contesa de Ebling, care iscaleste lucrari de literatura: H. Severine. El alcatuieste scrieri foarte cetite în vremea lui, în care combate, în folosul ortodoxiei si al autoritatii politice, curentele revolutionare; la 1834 tipareste la Odessa un almanah francez, cu colaboratia surorii, a francezului Repey si a mai multor rusi. La Odessa, de altfel, erau scoli la care învatau si copii ai familiilor românesti din Muntenia, cum se vede din corespondenta lui C. Brailoiu (în Hurmuzaki, X). Stamati însusi pomeneste de cutare "tânar autor român al multor opere rusesti tiparite la Odessa de la 1848" si despre care scrie asa:

 

Dar ochii lui revarsa o raza înfocata

Si fruntea lui vadeste înalte cugetari,

Iar el, strain de toate, în gânduri adâncit,

Câte o data numai îl vezi ca se zâmbeste.

 

Altii, ca Donici, prelucratorul mester, cu o "bonomie" care samana cu a originalului, a fabulei lui Crîlov, - ivita pentru a spune adevarul într-o societate nelibera si având sa îndeplineasca si în Moldova aceeasi misiune - trec Prutul si fac o modesta cariera de functionari în tara stramosilor. Un exemplu care, în aceeasi epoca, va fi urmat apoi de un coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânar, care, dupa studii facute în Elvetia, nu putea sa se împace cu moravurile politice ale Rusiei si, astfel, veni la Iasi pentru a duce, alaturi de o noua generatie, lupta pentru ideile de libertate si nationalitate, iar, în ce priveste scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil dupa datina, împotriva silnicelor neologisme.

În Basarabia ramâne pentru a scrie româneste întai Stamati. El n-a învatat aceasta limba din "Gramatica ruso-româna" (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil Philippide, autorul Geografiei României, ca nu se zice, în titlul rusesc, "Gramatica ruso-moldoveneasca", ci "româna"), a lui Stefan Margela (Petersburg, 1827), probabil aromân din Macedonia, tiparita pentru nevoile statului si pe socoteala lui. E tot vechiul si frumosul grai, plin de cuvinte adânc rasunatoare în inimi, acel grai de care nu va voi sa se desparta omul de bun simt, întrebuintându-l, pentru placerea multora, fie si în ciuda câtorva pana la sfârsit.

Stamati ceteste pe poetii rusi si-i traduce ori îi imita; ceteste pe scriitorii francezi pentru acelasi scop, si, pe lânga prelucrari dupa Lamartine si Hugo (sau dupa irlandezul Thomas Moore, tradus în limba franceza), se pot gasi pagini luate din Grandeur et décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om si care stie sa-si aleaga lectura, cum stie s-o faca de folos pentru natia lui, - ceea ce e putintel mai greu si mai rar! Dar izvoare de inspiratie, noua, proprii îsi afla el trecând catre noi hotarul rapirii din 1812. Astfel vine la Iasi în 1834, când - poate si supt o influenta ruseasca pe care o releva d. G. Bogdan-Duica1 - a cântat oastea cea noua a Moldovei (Strajerul taberei), mângâindu-se prin scris pentru moartea sotiei lui iubite, Catinca (mai pe urma se pare a fi luat pe o Elena). În 1839, când acum granita de la rasarit a Moldovei se ridicase de la loc în toata puterea ei de opreliste, el trece prin Bucovina, oprindu-se la Suceava, în care

 

Ma-ntreb de domnesti mormânturi

unde-au trebuit sa fie,

 

la Putna, unde i se vorbeste de "putina tarâna, ce ar fi mirosit ca moastele sfintilor", gasita în mormântul lui Stefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspiratii destule, când "pieptul se coseste de înclestatele zvâcnituri ale inimii" (pp. 41-42), cât sa tie o viata întreaga!

Aceste scrieri ar fi ramas însa necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, - dovada de unitate sufleteasca - între cele doua Moldove despartite, daca miscarea pornita si condusa, pâna la ultimele ei consecinte politice, de Mihail Kogalniceanu, întors din Apus cu atâta bogatie culturala în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând, deocamdata numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca sa afirme îndraznet un ideal nou, prin revistele sale Dacia literara si Arhiva româneasca.

În cea dintai apare, la 1840, poema lui Stamati Gafita blastamata de parinti si o bucata lirica. Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însusi însarcinat de moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogalniceanu, cam pe timpul când Hurmuzaki se stabileste în Iasi, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate unica, în care basarabeanul aduna amintiri de cronica, aventuri din povesti, cunostinta de datini pentru a face din ele, cu numele lui Ciubar-Voda si cu ispravile fiului sau Bogdan, un "Orlando furioso" - pus si în titlu astfel - al românilor, opera neimitabila, si astazi înca plina de mireazma pe care o da numai sinceritatea absoluta unita cu un talent original si cutezator.

În curând însa împrejurarile scrisului românesc se fac mai grele. Greutati rasar în calea noii reviste a tinerilor, Propasirea, la care Stamati nu colaboreaza. O revolutie se pregateste în Principate, si Rusia va veni s-o înabuse, în toamna anului 1848. Trupele tarului vor ramânea pana târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedica vechile comunicatii. Din Basarabia doar purtatorul unui vechi nume de revolta, Hâncu, Iacov Daniilovici Hâncu, face un curs de româneste la Petersburg, publicând o Gramatica si alegere de bucati literare (1840; si "Concluzii" la 1847), dar limba româna a lui Margela e acum "vlaho-moldoveneasca". Si un om de treaba, cu simt al limbii celei bune, dar fara mari însusiri, Ion Sârbu, da doar la Chisinau (nu la Iasi) Fabule dupa cei trei mari scriitori rusi (1853) si Alcatuiri originale (1852), care nu se mai pot ceti, cu toata simtirea reala din ele.

 

IV

 

Razboiul Crimeii, evacuarea Principatelor de trupele rusesti care începusera un nou razboi cu Turcia, ocupând pamântul ce ni mai ramasese, adusera o noua manifestare a sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut astepta cu greu dupa ce preocuparile "moldovenesti" acolo ajunsesera acum, în scaderea lor, la gramatica "vlaho-moldoveneasca" a lui Hâncu si la Alcatuirile lui I. Sârbu.

Cântând "Moldova", "tara frumoasa", "pamântul bun si îmbielsugat",

 

Cu paduri multe si dese,

Cu izvoare bogate,

 

unde e mândru ca strainului "inima-i sare din loc" când vede "moldoveanca" din care va face sotia lui, - poetul de la Chisinau nu întelege decât coltul sau basarabean, si doar daca într-una din putinele lui fabule originale, Straina floricica, el arata în chip ascuns ca inima lui dorea o mai larga patrie:

 

- O, crinule, ce-ai patit?

De ce-asa te-ai vestejit?

Unde ti-i mireazma, frate?

Au doara nu ploua de-ajuns?

- Aleu, crinul a raspuns,

Sunt în strainatate.

 

În prevederea putintei unui alt viitor, daca nu va vibra cântaretul de la 1852 al acestei dureri, care pare a-si fi încheiat peste putin zilele tulburate si amarâte - caci si fara influenta unei atmosfere pesimiste din literatura contemporana ruseasca, el se pare a nu fi gustat mult din fericirea lui - se va gasi cine sa exprime un nou si cutezator ideal.

Nu tânarul "basarabean" (nascut la Cristinestii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdau, viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdau (de unde B.P. Hasdeu), care-si facuse studiile la Harkov, într­un mediu cu totul strain, de a trebuit sa-si învete din nou limba parinteasca, pentru a-i aduce pe urma asa de mari servicii, ca învatat si chiar ca poet. Stapânit cu desavârsire de spiritul satiric, demonic al "inteligentei" rusesti de atunci, care avea ca model existenta tragica a unui Puskin, a unui Lermontov, despretuind viata în sine prea mult ca sa si poata recunoaste în relativitatile zadarniciei si urâciunii ei o chemare, el venea, abia dupa realipirea la Moldova a celor trei judete de jos ale Basarabiei, în 1856, pentru a începe o cariera mare si tulburata de pasiuni ca judecator la Cahul. Ziarul planuit de el în framântarile pentru constituirea unei teri unite si liberale, România, având un program potrivit cu aspiratiile tineretului din Iasi pe acea vreme, n-a aparut niciodata, iar cele dintai publicatii ale aceluia care se înfatisa ca un genial print exilat, întors în mostenirea sa pierduta, Foaia de istorie româna, n­avea în sine nimic special basarabean si prea putin chiar în legatura cu nevoile societatii pentru care aparea. Am dat în Istoria literaturii, III (p. 298), dovezi despre foarte slaba cunoastere a limbii însesi în care era redactata revista, care cuprindea totusi cea dintai dovada a unei eruditii incomparabile si a unui spirit cu totul superior.

Altfel e cu Stamati. Batrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o adaptare la împrejurarile noi, reîncepe înca din 1853, fara îndemn, se pare, ci din propria dorinta de a folosi natiei sale în noul pas înainte pe care-l facea, colaboratia sa la publicatiile moldovenesti: almanahuri, calendare. Bucatile pe care le alege pentru aceasta, revizuind si întregind, transpuind adesea în alt spirit lucrari mai vechi, au un caracter istoric luptator. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui Decebal, de stejarul care, "nenorocos", "tovarasi n-are", ci este ca

 

...recrutul ce cu întristare

Pasind la straja, sta singurel,

 

- apolog în care nu se ascunde poate numai izolarea anilor sai carunti. Si, când, la 1867-8, staruintile harnicului Codrescu, care pastra din luptele pentru Unire si libertate tipografia ziarului Buciumul român, îl fac, în preajma mortii, sa se hotarasca a publica, supt titlul de Muza româneasca (nu: "moldoveneasca") din care a iesit, de pe urma încetarii lui din viata, un singur volum - o suma de scrieri, în versuri si proza apar, dovedind ce schimbare adusese noul avânt national în sufletul acestui singuratec si uitat.

"Desteratul din Moldova în copilaria sa", care cerea la 1863 "clasa de studii nationale la gimnazii" (p. 525), nu mai cânta pe vechea "lauta a Moldovei", care "tinea hangul la ospetele domnilor", ci se gândeste la Vrancea libera, la Roman de acolo, eroul "Daciei", la dacoromâni, la "scumpa noastra tara Daco-România" (p. 37). Dorul de patrie va fi dedicat, în 1861, "României", si moto cuprinde aceasta "doina veche" - si nu prea veche - a "unui prizonier la tatari", caruia si fumul terii sale i se pare dulce si mirositor:

 

Am fost si eu român,

Dar m-am facut pagân,

Caci, tânar fiind,

Bietul meu pamânt

De tatari calcat,

Ei sclav m-au luat.

 

De-acum numai moartea

Sa ma scape poate

De pagânatate. (p. 60)

 

Si ca sa arate robul ca macar pentru urmasii sai pot veni alte zile, el îmbraca lupta între romanitate si slavismul rusesc în frumoasa alegorie poetica a lui Dragos tinerelul domn român, Fat-Frumos moldovean, care merge sa rapuie, în adapostul lui de la Cetatea Alba, - cetatea de doi zmei pazita - pe pagânul (p. 33) Vronta uriasul, care ascundea acolo "Dochia rapita" - farâma "basarabeana" a Daciei.

 

V

 

Trei judete basarabene fusesera capatate, deci, pentru Moldova prin tratatul de la Paris, desi Austria, din motive pe care le întelegem, ar fi vrut sa se adauge principatului, a carui unire cu cel muntean n-o voia, Basarabia întreaga, formându-se astfel un puternic stat clientelar. Nu erau judetele cele mai bune; daca la Cahul, pe Prut, traditiile românesti nu fusera întrerupte macar o clipa, regiunea de la rasarit a fost, mult timp, raia turceasca, loc gol pentru ratacirile pradalnice ale tatarilor si apoi salasul acestora, Bugeacul lor, samanat cu sate de indigeni meniti robiei. Înca de pe la 1770, într-unul din razboaiele lor cu turcii, rusii sfarâmasera acest cuib, dar, provincia neramâindu-li si turcii revenind în cetati, pe care le întarira si mai mult, cu deosebire Ismailul, s-a întâmplat ce nu statea în planurile nimanuia din straini: întinderea elementului românesc din vecinatate. El era însa destul de rar pentru ca rusii, stapâni dupa pacea de la 1812, sa poata aseza la 1829 bulgarii compromisi cu dânsii, pe cari trupele imperiale, la retragerea lor din Bulgaria propriu-zisa, îi luasera cu sine si-i colonizara aici. Si alte natii fusesera asezate prin aceste parti, împestritând caracterul national al terii.

Guvernul românesc, care era sa ramâie pâna la o noua expropriere, în 1878, ar fi putut face deci o opera nationala, atragând în Basarabia sa ce era mai bun în cealalta si exercitând de acolo asupra partilor vecine o necontenita si puternica influenta culturala. Nu a facut-o însa, poate de frica uriasului vecin, poate din orientalism zabavnic - ce ni sunt noua douazeci de ani!, - poate din marele nostru pacat politic, lipsa de conceptie. Nici episcopia cea noua a Dunarii de Jos (opusa celei rusesti de la Akkerman) n-a avut decât doar meritul de a fi apropiat de cultura noastra pe câtiva bulgari, cari s-au grabit apoi sa se spele de dânsa.

Ori eram noi deci deasupra gurilor Dunarii ori nu, a fost acelasi lucru pentru întregimea Basarabiei supt raportul care ne preocupa aici.

Totusi de la sine - si în aceasta sta însemnatatea lucrului - cele trei parti din tara ramase supt rusi continuara, în forme modeste, si cu toata lipsa unor oameni distinsi, capabili de a conduce, vechea directie culturala moldoveneasca.

Prin colturi de provincie se urma desigur cu obiceiul satirelor versificate, în nacazul unuia sau altuia, ca aceea, din 1842, Favorul diplomat al norocului sau al jucariei, care era sa se tipareasca si sa se împarta "la dughiana lui Carabet din Balti, fara plata". Sa nu uitam ca acte judecatoresti se alcatuiau în partile Hotinului în româneste înca la 1823 (v. memoriul mieu Din tinuturile pierdute, în "Analele Academiei Române" pe 1912, p. 81 si urm.) si ca acte particulare, de prezintat instantelor judecatoresti, se întâmpina pana catre 1840, ca, în sfârsit, procesele pentru mosii care se taraganesc pana dupa 1850, pana la razboiul Crimeii (procesul manastirii Neamtului, de ex.; v. ultimul memoriu ce am tiparit în aceleasi "Anale" în 1916), aduceau necontenit contactul cu partile împricinate ori cu împuternicitii, cu vechilii lor, un Dimitrie Beldiman, a carui corespondenta - si de la Petersburg - am descoperit-o si publicat-o în parte, un M. Kogalniceanu, un Constantin Hurmuzaki, din Bucovina.

Biserica însasi pastra macar în parte vechile ei datine. La 1867 foaia eparhiala din Chisinau aparea si româneste, supt cenzura românului Grigore Galin, inspector al Seminarului. În articolele ce cuprinde, ea recunoaste ca "limba moldoveneasca se întrebuinteaza în Basarabia", ca e "limba de loc", se scuzeaza nedreptatile Rusiei oficiale fata de neamul întreg; se pomeneste nemultamirea sociala dupa 1812 a teranilor, pe cari a trebuit sa-i potoleasca Gavriil Banulescu, cu "gramata de linistire tiparita pe limba moldoveneasca"; se înseamna, în sfârsit, carti "jumatate ruseste si jumatate moldoveneste", ca Bucvariul, Pentru credinta si viata crestineasca; este si un Ceaslov numai moldovenesc. Pana la 1870 foaia a pastrat acelasi caracter (v. articolul mieu în "Drum drept", I, pp. 68-73).

Scrisorile particulare în româneste continua; am tiparit din ele si pana la 1871. Desi nu erau scoli românesti, cutare student care merge la Kiev sa învete astronomie, dupa ce ispraveste gimnaziul rusesc din Chisinau, îsi formeaza o ortografie cuminte cu litere latine si, la observatia ca si-a uitat limba, raspunde, la 1864: "În scrisoarea n-l 1, tu-i ceti ca eu am uitat limba româna. Nu crede, frate, pentru ca singur poti sa judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot ca nu. Tu cum socoti?" Nu stim raspunsul colegului ramas acasa, dar noi cari i-am cetit marturisirile spunem ca si dânsul: nu. (Din tinuturile pierdute, pp. 74-86 si urm.).

Peste sapte ani dupa ultima din aceste simple ravase românesti pierdem Basarabia de Jos. Într-o carte de o valoare deosebita, plina de idei si de informatie, d. State Dragomir, artistul basarabean de aici, la care în zilele din martie nu s-a gândit nimeni, a aratat (Din Basarabia, Iasi, 1908, p. 115 si urm.) cu ce sfasiere de inima s-au desfacut de noi partile Cahulului. Dupa noua hrapire însa cei de acolo au continuat a­si trimete fetele la scolile din Galati, si la 1888 aveam în Liceul Internat din Iasi coleg pe d. Dragomir înainte de a avea la Scoala Normala superioara coleg pe ardeleanul Grigore Bârsan.

A urmat o epoca de socialism în Basarabia. Tineretul întreg a fost cuprins de aceasta miscare. Dar orice agitatie la un popor supus, ori pentru ce idei ar porni, duce neaparat, pe nesimtite, la rana cea adevarata si la durerea cea mare.

Asa s-a întâmplat si cu Basarabia. Deci ceea ce a liberat-o n-a fost aceasta zgomotoasa imitare superficiala a socialismului strain, ci adânca dezvoltare organica, care a iesit la vremea sa si în fata, si tinde a-l înlocui cu totul.

Cred ca am dovedit-o.

(Continuitatea spiritului românesc în Basarabia,

Iasi, Tipografia "Neamul românesc", 1918.)

HOME