COMEMORAREA PIERDERII BASARABIEI

(Cuvântare tinuta în Bucuresti, la 16 mai 1912)

 

Nu pentru a "ofta", cum spune pe hârtie rosie, cu obraznicie, un manifest revolutionar, nu pentru a plânge, precum nici pentru a enunta sentimente de ura, fagaduinte de razbunare, ne-am adunat aici. "Ofteaza" aceia cari urmaresc lucruri ce nu le-au avut si nu pot sa le aiba, ca acei tulburatori cari nu vor vedea niciodata, neam de neamul lor, o societate socialista în care, în locul sufletului care târaste un trup, sa fie armonia trupurilor satule, hotarâtoare si pentru sufletul despretuit. Noi vorbim aici de lucruri pe care le-am avut si pe care avem dreptul de a le avea, - si aici nu încape nici o "oftare".

 

Si vorbim de lucruri pe care le avem. Daca a avea o tara înseamna a-ti trimete într-însa soldati de granita, politie, functionari cartofori si betivi, - Basarabia nu e a noastra. Daca însa aceasta înseamna a-i lucra toate ogoarele, a-i înfatisa toata munc

a, a-i da toti aparatorii, - atunci e a noastra, si nu a celorlalti, Basarabia.

Nu voi face sa se auda nici plângerea obisnuita ca suntem putini, slabi, saraci, nenorocosi. Am gasit drumul norocului, si cel dintai pas facut pe dânsul e o singura înaintare spre biruinta: e drumul muncii solidare si disciplinate.

 

Acum o suta de ani tocmai, la 16 mai 1812, prin tratatul de la Bucuresti, între Rusia si Turcia, am pierdut pamântul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevarului istoric: Basarabia, caci Basarabia era numai partea de la gurile Dunarii. E oare o umilinta în aceasta? Am stat noi la lupta, am fost biruiti, ni s-a smuls o parte de tara printr-un tratat pe care noi sa-l fi încheiat, iscalit si jurat?

 

Sunt popoare carora asa ceva li s-a întâmplat si care, cercetând împrejurarile pierderii dureroase, ajung la încheierea ca nu e motiv sa simta umilinta pentru biruirea lor. La 1871 s­au luat Franciei doua mari si frumoase provincii: Alsacia si Lotaringia. A fost o armata franceza care a pierdut lupte, un guvern francez care a pierdut lupte, un guvern francez care a iscalit o pace neprielnica. Si totusi fara umilinta se gândesc francezii la acel "an grozav", ale carui triste urmari si pana astazi nadajduiesc sa le poata îndrepta, vorbind sau ba de visul pe care se simt datori a-l urmari. Atunci a fost înfrânt imperiul, razimat pe ostirea ce exista în parte numai în cadre si era înarmata numai pe paginile condicelor de socoteli, imperiul batrânului, bolnavul Napoleon al III-lea, imperiul unei curti conrupte, risipitoare si fara grija viitorului. Ca acest imperiu se întemeiase pe consimtimântul national al plebiscitului, ca el fusese aclamat frenetic a doua zi dupa biruintile din Crimeea si din Italia, ca natiunea franceza salutase în el gloria înviata a zilelor lui Napoleon cel genial, ce are-a face! Francezii simteau si simt ca nu ei, libertatea lor, energia lor nationala, raspunderea lor au fost strivite de germani. Si astfel anul de jale nu e pentru dânsii un an de rusine.

 

Cu atât mai putin trebuie sa plecam noi fruntea la amintirea sfasierii din 1812. Noi, România, noi, neamul românesc. România nu exista, si în acea jumatate de Românie care era Moldova, nu se gândea nimeni ca o Românie ar fi cu putinta, ca ea ar fi un bine pentru cei cari sufereau de multe apasari si stoarceri. Domnul dinaintea navalirii era un grec si boierii greco-români, cu doua graiuri, erau împartiti prin aceasta chiar între doua suflete nationale. Si atâta traia în toata tara: aceasta boierime fara ideal si fara alt simt pentru tara si pentru neam decât acel instinct elementar pe care nimic nu-l poate dezradacina din suflete. Li-a parut rau ca au pierdut partea cea mai larga a Moldovei, bogata în ogoare, în pasune pentru vite. Li-a parut rau mai ales ca mosieri, ale caror comunicatii erau sa fie taiate de acum înainte printr-un hotar. Nici un suflet nu s-a sprijinit pe amintiri, nu s-a deschis catre sperante pentru a da o lupta desperata spre care s-ar putea îndrepta astazi recunostinta noastra pioasa. Se gândeau doar cu frica la primejdia ca Moldova micsurata dupa sfasiere sa nu poata raspunde tributul catre Poarta, si cereau ca ea sa fie întregita cu judete muntene pana la Ialomita! Si astfel azi, când am avea nevoie macar de un singur erou, în numele caruia sa facem praznuirea, nu-l gasim, si e nespus de dureroasa aceasta lipsa. La parastasul facut azi de câtiva oameni piosi nu s-a putut rosti un singur nume de la 1812, si a trebuit sa se gândeasca organizatorii la acei bieti flacai basarabeni, chemati în ultimul ceas pe câmpiile Manciuriei nesfârsit de departate, ca sa ridice din noroi si sânge - ca si fratii lor din România în 1877 - steagul împaratesc al Rusiei pe care fiii ei cei adevarati îl lasasera sa li lunece din mâni. Precum si ceilalti cari au fost despoiati la 1812, suedezii, asemenea noua prin situatia grea, cu acelasi dusman urias în fata, dar superiori noua prin valorificarea politica a elementului teranesc si prin puterea morala ce rezulta dintr-o conlucrare pasnica si legala a unui întreg popor, si suedezii, zic, nu pot gasi, dincolo de tradarea regelui lor, de lasitatea clasei lor dominante, nici un erou al împotrivirii si razbunarii, de care în veci sa ramâie glorios legata pierderea Finlandei.

 

Fara constiinta era clasa boiereasca a Moldovei din anul 1812, calcând astfel datoria oricarii clase dominante de a cuprinde si exprima toate amintirile, toate sperantele, tot dreptul, toata mândria si onoarea unui popor. Multi din membrii ei, si boieri mari, au trecut Prutul pentru a se aseza supt obladuirea împaratului crestin fara a-si da seama ca rosturile de capetenie ale unui stat, paza linistii si a dreptatii, n-au a face cu crestinatatea sau pagânatatea, ci numai cu valoarea etnica a unui popor.

Un steag nu fâlfâia în aer si o oaste nu statea supt arme. Moldovenii, de multa vreme înca, nu mai aveau voie sa se lupte, caci terii lor nu-i trebuia alta aparare decât a stapânilor cari erau sa o vânda. Câti din urmasii mândrilor ostasi de odinioara mai doreau sa guste emotiile razboaielor, aceia nu nemerisera în tabara turceasca, unde românii nu s-au îmbulzit niciodata, ci ei se gaseau în rândurile ostasilor tarului.

Era o greseala, o mare greseala, mai mare si decât a boierilor setosi de stapânirea straina. Un popor se poate ridica însa totdeauna peste greselile sale, atunci când ele n-au produs viciile care strabat adânc în fiinta lui si-l distrug.

 

Peste greseli ca aceea de atunci, sa cautam îndreptarea unei pierderi care nu poate sa fie vesnica.

Nu folosesc si nu trebuie tinute în seama fagaduintile unor rusi de omenie ca publicistul Durnovo. Am dori sa vie cândva aici la noi ca sa-si dea seama ca este nu numai un drept, dar si un popor în stare sa si-l ceara. Si am dori sa-l vedem si noi, tocmai pentru ca samana asa de putin cu cei de acelasi grai si de acelasi sânge cu dânsul. Dar, dupa experiente ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost rasplatit printr-o noua smulgere a partii din Basarabia pe care altii ni-o dadusera înapoi, sa nu se supere ca nu-l putem crede. Si deci nu raspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar si a unor tinuturi care se gasesc înca în padure, pe trupul ursului austro-unguresc.

 

Nu folosesc nici apeluri ca acela care a pornit azi de la Bucuresti, de la persoane desigur foarte bine intentionate, catre un numar de rusi liberali, "tineri", a caror adresa li-a fost data de un cunoscator. Noi n-avem de cerut nimic de la nimeni si nu ne îndesam la nici o pomana. Prin astfel de cereri, demnitatea noastra nationala se atinge. Si nu vad tocmai asa de limpede deosebirea dintre rusul "batrân" si cel "tânar" cari, cu toata deosebirea lor de vrâsta, mi se par a fi înainte de toate rusi, asa cum i-a facut acel lung sir de ani în care s-a savârsit alcatuirea sufleteasca a poporului rusesc.

Si revolutia ruseasca liberatoare, aceea n-are a face cu noi. Ar fi facuta pentru oamenii în genere, pentru cei supusi si apasati, fara deosebire. Si noua ni trebuie ceva anume pentru neamul nostru, care e deosebit de celelalte si cere masuri deosebite pentru dânsul.

 

Suntem noi oare prea slabi pentru a lua asupra noastra sarcina de a ne restitui în drepturile noastre?

Sa vedem. Astazi o mare parte dintre români nu iau parte cu sufletul la viata neamului, pe când trupul lor foloseste altora cari-i stapânesc. În miile de carturari ai Basarabiei s-ar gasi oare o suta de oameni cari sa-si dea seama pe deplin de ce sunt, de ce valoreaza natia lor, aceasta Românie libera, aceasta cultura a ei, mai sanatoasa decât a Rusiei? Si în sutele de sate românesti ale Basarabiei, e oare în aceasta clipa unul singur în care toti: preot, învatator, oameni din popor, sa se adune pentru ca, în genunchi înaintea altarului, sa faca pomenirea trecutului neuitat si juruinti pentru viitorul care nu poate întârzia? Si în altele din provinciile nelibere, adesea nu e mult mai bine.

 

Aici la noi, cei cari am înteles si ne-am întarit în hotarârea de a fi ce trebuie sa fim, suntem câteva mii. Ne-am strâns azi înca mai mult. Am simtit-o cu totii. Zica orice vor voi samanatorii de ura, sprijiniti în lupta dintre partide care nu se sfieste sa atâte razboiul civil, azi a trecut peste suflete ceva mai mare decât interesele si rivalitatile de clasa. Ne-am simtit un popor, un singur popor. Si furia urgiei din urma ne mâna pe toti iute catre limanul dreptului îndeplinit, al dreptatii savârsite.

 

Lucram catre neîntârziata trezire a neamului întreg. Neîntelegerea de sus si neputinta inculturii, saraciei de jos vor trebui sa înceteze. Nu vom cruta nici o silinta pentru ca sa ajungem acolo. Si, atunci când, de la un capat al teritoriului national pâna la celalt, va fi în milioane de oameni acelasi simt, aceeasi constiinta, aceeasi mândrie, ne vom întreba pe ce drum a pierit strainul care fusese cândva stapân în mostenirea noastra!.

 

HOME